November 25, 2008

Păpuși de cârpă cu inimă de floare


Senin. Liniște-neliniște. În mine-afară.
Nu știu ce aș putea scrie când nu am chef să scriu.
Nici măcar nu știu dacă mai am cuvinte stocate pe rafturile minții atât încât să încapă într-o propoziție, s-o umple cu banal și să o las să lovească în cădere, tâmpla celui mai plictisit om de pe planetă.
Da, l-am și văzut - avea urechile încuiate cu lacăt de ceară să nu-l mai lovească zgomotul acolo unde zace liniștea auzului.
Culegea flori de primăvară și încropea din ele inimi albe...că cele roșii peticeau un apus.
Da, da, pentru că, nu de mult, o ființă tristă, prea tristă de-atâta roșu, tăiase în bucăți cerul și făcuse inimi artificiale pentru toți manechinii din plastic de la vitrinele magazinelor de pe Strada Luminii. Pentru că oricum nu se deosebeau cu nimic de restul oamenilor cu trup de carne vie.
Nici măcar cu zâmbetul și asta pentru că lipsa cu desăvârșire.
Înodând firul șchiop al povestirii, florile primăverii peticite inimii albe țineau loc de centru vital pentru alte copii ale „umanului”: păpușile de cârpă.
Omul, anonim, ca și tăcerea, înflorea cu un zâmbet floarea, împărțea petalele: una ție, una ție, și apoi lipea, șchiop, din petice-petale, inima, cu un bob din roua dimineții în locul în care nu se întâmpla nimic...decât pulsul primăverii până se veștejeau florile. Când se formau fructele din flori, atunci creștea din inimă, greu, copt, fructul vieții - iubirea: un măr sau poate o pară, o caisă sau doar o nucă.
Depinde cât soare era pe calea fiecărei păpuși.
Unele aveau fructul iubirii tare, altele roșu, altele galben, dar toate păpușile aveau un singur gând: până la toamnă să găsească, în lume, pereche.
Omul nostru, plictisit de soarele nătâng care-i încălzea trupul în miez de vară, lăsă deoparte îndeletnicirea demiurgică și se aplecă cu chipul sprijinit în podul palmei să privească lumea, păpușile cu inima de flori cum se caută una pe alta, străine de vise, lacrimi, zâmbete...doar cu pulsul primăverii și cu soarele verii în trupul lor.
Fiecare fruct, creștea, cu fiecare răsărit rupt în minute, apoi ore înșirate pe ața zilei până la apusul soarelui când așteptau zi după zi, timpul să le aducă-n dar, fructul-jumătate.
Prima dintre păpuși care-și găsi perechea a fost întâia dintre cele ce au primit floarea de măr în loc de inimă...găsise mărul-pereche: roșu, pârguit de soarele verii, neted ca un obraz de copil.
Semănau cele două suflete – mere, pereche: tăiaseră felii lungi, albe, coapte pentru ospățul lor: cina cea tainică a iubirii, când doi împart aceeași bucată: unul dintre mere însă, cel sănătos la privire era plin de viermi în mijloc...hâd, urât...
Păpușa cea cu inimă rea...plânse pentru prima dată cu lacrimi din sucul dulce al fructului: nu știa că mărul ei era bolnav, nu știa că inima-i, singura parte vie din ea, era roasă de cei care ucid viața, nu știa că ura-i creștea vie, ca și iubirea...credea că este bună, la fel ca și celelalte suflete cu alte fructe în loc de inimă...se înșelase...a vrut să dăruiască dar nu avea cu să mai învie petalele florilor și să le crească din nou, să le hrănească, să rodească într-un măr sănătos: cealaltă păpușă…avea în locul inimii, acum, tot un măr, tot, roșu dar sănătos… mai mic și pe care ridurile vremii apăreau, unul câte unul, întunecându-i puțin câte puțin, strălucirea.
Dar miezul…miezul era alb, dulce în fructul cel sănătos: împărțiră amândouă feliile dulci, îngropându-le pe celelalte la rădăcna cuvintelor de căință iar viermii îi alungară într-un cocon de mătase să îi nască altă primăvară în fluturi.
Semințele mărului, rămase de la cină le-au încuiat în clepsidra timpului să rodească alte inimi într-o primavară de vine.
Pe rand, păpușile de cârpă își găsiseră fructul-jumătate: cele cu inimă-nucă mai greu pentru că nuca ascunde miez sub coaja dură, piersicile sub puful care înțeapă, prunele sub alburiul obraz neîncrezător, ascuns privirii, strugurii…gânduri adunate-n boabe, mănunchi dulce-al iubirii…fiecare păpusă cu fruct-inimă a lăsat în coșul iernii, la rădăcina copacului stingher de pădure…semințe pentru primăveri care să nască inimi-flori pentru anotimpul iubirii.
Am rămas cu omul pictisit să ascul ticăitul ceasului care macină secunde cu indiferența de la începutul lumii încoace și dintotdeauna.
Doar omul plictisit de liniștea ploii mai visează la o altă întâmplare privind dincolo de fereastra plânsă de ploaie și frunze iar eu, îngândurată, privesc pietrele ude și reci cu părerea că iubirea se zămislește de fapt din împreunarea nopții cu lumina zilei, născându-se astfel răsăritul roșu, viu.
Cuvintele mele învie de fapt din răsărit, iubirea poate învia atunci când cuvintele prind viață înlănțuindu-se chiar și-n întâmplarea păpușilor din cârpă cu inimă de floare.
Numai oamenii uită, uneori, că răsăritul lor este inima, că inima este începutul viului, că a fi uman… nu sărăcește pe nimeni cu un răsărit.
Păpuși din cârpă putem fi toți dar nu mulți sunt aceia care cred că și o păpusă din cârpă poate avea, în ea, o inimă.

Este de necrezut, nu-i așa? întreb, retoric, îndesând mâinile în buzunare și grăbind surd, spart…pașii către nicăieri…pe aleea cu gânduri anapoda…pe care doar plouă, acum…e toamnă…sunt frunze…

November 17, 2008

Macii


Suflare de viață…loc în care inima nu stă în loc nici măcar cât o clipire a zilei în ochii mirați ai dimineții.
Un fir de lumină se prelinge pe ochiul de geam cu sticlă afumată de gânduri…ca un abur al dimineții, diafan, scurs în irișii lăsați undeva într-un timp uitat al lui a fi…
Umbra copacului acoperă o inimă uitată într-o petală de mac…rătăcită pe coama unui deal…straină de vântul hoinar…mă gândesc la flori…adun cu mintea puful gândurilor în mănunchi de păpădie și…nu știu pe care s-o aleg să-mi fie alifie pentru un dor de departe…de departe, al copilăriei…câmpuri…macii…am știut întotdeauna că macul crește în mine…floare roșie se naște într-o primăvară și unduie liniștea tăcerii într-o vară cu snopi de grâu tainic ascunși în împletitura galbenă a spicului…macul…fragilitate…petale răsfirate pe un orizont peticit de ploaie, într-un gând efemer de toamnă…
Macii…m-am știut dintotdeauna născută din culoare roșie...renăscută din fragilitatea vieții, atât de puternică, atât de efemeră, atât de vie!

Odată, un mac mi-a spus povestea iubirii încrustată în tăcerea vântului.
Era o fată închisă într-un bob mărunt de nisip, lacrima închisa într-o piatră de durere, o lacrimă care ținea în ea pulsul vieții până atunci când se va naște, într-o lume a trăirii, a viului!
Vântul purta sămânța spre locul unde se zămislește ploaia, acolo unde se nasc norii, acolo unde renaște lumina...la casa vântului, de unde pleacă toate cele cunoscute spre zări necunoscute.
Un bob, o sămânță doarme la rădăcina grâului, în locul în care crește mirosul pâinii din galbenul împletit al soarelui în firul de grâu.
Două palme de nori adorm sămânța într-un culcușl de țărână...
Alintată de picuri de rouă, hrănită de lumină, mângâiată de vânt crește...crește...floare de mac...roșie, vie, minune pentru viață, minune din minunea vieții.
Era o simplă poveste a creșterii fără întâmplări culminante, doar o întâmplare a firii, o întâmplare a lui a fi!
Roșu și viu!
Am închis ochii, am lăsat să picure din ei o lacrimă de iubire pentru micuța floare, un picur din sufletul meu cald, pulsând, răsad de floare roșie.
Am înțeles că am floare de mac în inimă, am înțeles că mi-e inima floarea de mac...am înțeles că pentru mine, macii...sunt sublimul iubirii.
De ce?
Pentru că nu există puritate mai roșie a naturii decât în plăpândele lor petale...viață mai fragilă și mai puternică decât a lor.
De-aș rupe o floare de mac...moare atât de repede...de fapt, când o rupi...când rupi tulpina fragilă...imediat petalele plâng în lacrimi roșii către pământ... plâng eterna suferință...atăt de roșu...atât de pur...atât de repede...
De o las în bătaia vântului se tânguie, lin, rostind balada celor care își cheamă, în dor, iubirea unul către celălalt – este atâta frumusețe și atâta tristețe în plăpândele lor ființe încât...sunt o minune că trăiesc, totuși!
Balada iubirii în roșu de mac...pe-o petală de mac scriu destul cât să încapă în sufletele dragi care mor cu o toamnă și renasc într-o primăvară...trăind într-un mac o iubire de-o vară împletită în cunună de grâu din spic galben de lumină.
Iubirea ne vorbește într-o petală de mac atunci când cuvintele au încetat să mai existe...s-au împlinit într-un mac...maci...și-o inimă roșie...


foto: ruude peters

November 09, 2008

Mărturisire


Mi-e dor să simt cum ferestrele sufletului sunt deschise către fiecare parte din lumea celor ce-mi construiesc inima iar perdelele încă mai păstrează umbra vântului care se juca prin pletele încolăcite după degete imaginare în cârlionţii copilăriei din mine care nu a plecat nici o secundă de pe colina sufletului.
Mi-e dor să strig că fericirea e-a mea dintr-o veşnică clipă uitată într-o scorbură când pădurile încă mai miroseau a verde şi tu mă cadoriseai cu frunze pe care scria cu nervuri de sânge că viaţa curge în noi din venetice plăsmuiri de stele.
Mi-e dor de drumurile din mine care toate duc către ţarmul mării lângă un far abandonat de tăcerea ruinelor atât de grăitoare, cu fiecare cărămidă uitată din vechime ce se profilează cu umbra crescută din soare către margini de ţărm scaldat de ape.
Cenuşiul vorbelor este închis în scoici iar salba de valuri a mării îmi ridică veşmintele trăirii, îmbrăcând nuditatea şi alungandu-mă în lume pe cărări de vorbe neînţelese decât de cei ce ştiu să citească alfabetul din ei înşişi.
Cântul mi-e tânguire de valuri şi reflexe argintii îmi scapătă printre degete, forţa jocului de-a viaţa s-a ascuns în rodul pantecelui mării, în peştii cei muţi care ştiu a trăi în tăcere.
Din urmele nisipului trecut am construit paşi pentru cei ce vor veni din urmă iar viaţa este doar o părere a ceea ce suntem sau vom fi vreodată.
Întotdeauna algele sunt alge în apele mângăietoare ale marii, întotdeauna norii sunt nori, doar când sunt pe întinsul necuprins al cerului, întotdeauna zborul păsărilor este scris cu pulsaţia vietii în înălţimi, intotdeauna vântul ne aminteşte că lumea este mişcare.
Zalele mari de timp ruginit de pe ponton, amintesc că odată acolo va ancora un vapor...iar paşii lăsaţi pe nisip sunt măturaţi de tâmplele marii doar pentru a fi scrişi alţii cu aceeaşi forţă a vieţii.
Mă împleticesc în lagunele sentimentelor iar cateodată mă trage înapoi rugina de pe inelele sufletului, aplecandu-mi genunchii când rostul vieţii îmi pare inutil. Plâng cu lacrimi din sângele sufletului atunci când strâng pumni de ţărână plini cu nisipul clipelor ce le simt trecute în zadar...urlu de durere când apa sărată şi amarul suferinţei îmi inundă şi ultimul puls al trairii... urlu, plang, ma revolt din mine in clocotul nimicitor de cuvinte, aruncându-le în cenuşa rostirii...iar după toate aceastea fără vlagă zac în propria cenuşă inhaland încă mirosul ars al cuvintelor. Îmi adun aripile gri şi grele de atâta povară de mine, le pansez cu frânturi de melodii cereşti şi apoi le ridic cu atele încercând să vindec schelete-oase de gȃnduri rămase după cruciada focului...

Stelele mării au murit pentru ca apa nu le-a mai scăldat fiinţa, omul moare pentru că sȃngele nu-i mai pulsează în vene cu forţa vieţii, frunza moare pentru că seva copacului nu o mai hrăneşte verde, soarele moare în răsărit pentru că ziua se înveşmȃntează în seară, fiecare element care există, al vieţii, al trăirii, are un început şi poate are un sfȃrşit pentru lumea de aici dar finalul există pentru că timpul există, finalul începe în altă lume tot pentru că timpul există, independent de voinţa, de viaţa, de forţa omului.

Am înţeles că viaţa este trăire, că aripile se nasc odată cu noi, că zborul există atȃt timp cȃt există oamenii, păsări cu aripi in ei.
Iar timpul trece atȃt timp cȃt oamenii se nasc, trăiesc şi mor..
Atunci cȃnd verticalitatea va deveni simplă linie orizontală e semn ca fiinţa-mi va fi una cu pămȃntul din care s-a trezit timpului. Voi şti atunci că nemărginirea sufletului va încape doar într-o lacrimă, că firul de nisip al clipei va rămȃne pandantivul trăirii cu imaginea amintirii şi atunci voi fi poate doar lumină...din Lumină...

foto: ruude peters

mi-e casă valul, mi-e iarnă zborul, mi-e suflet cerul...


Deschid ușa percepției cu urechile ciulite
către cei ce ascultă fiecare gând
cu respirația înretăiată
și ochii ridati de-atâta curgere de vreme.

Din cerul care a apus în trupurile merelor tomnatice
am rupt ca pe pâine colțul unei stele
înmiresmată cu izul nopților de vară trecută.
Am păstrat firimiturile de la cina tainei mele
și le-am lăsat să se alunece în mare
pentru că nu existau poduri pe care să plece
și să vină cântăreții versurilor de pace.

Îngenunchiază viața în vine, secată
de mâlul sentimentelor, de apa lacrimilor,
împuținate în jgheaburile cavernoase
ale locului în care cândva surâdeau ochii...
Peste toate acestea coboară o noapte rece,
mai rece ca gerul aducător de plete albe.

Doar cununa de stele împânzește petecul de inimă
pe care cos cu gândul la apa curgând
printre pietre de rau
cum este ca azurul cerului să-ți coasă căptușeala inimii
cu ramuri de măslin și pene albe răscroite din nori
iar trubadurii cerului să picteze pe-o coamă de Rai
floarea irisului din care curgea la începuturi iubirea


mi-e casă valul, mi-e iarnă zborul, mi-e suflet cerul...

foto: ruude peters

November 08, 2008

e toamnă și-un petec de hârtie...



e toamnă-n drumul meu
și pași alunecă pe frunze,
unite-n trup cu vântul cel hoinar
stăpâne sunt, peste destine.

atunci când se vor fi dus
și păsările călătoare
e semn că norii s-au ascuns
sub o perdea de ploaie.

mă doare galbenu-n privire
și sâmburii de soare dor
s-au risipit pe frunze
și mii…acoperă pământu-n zbor.


în mine, ghemuită, o nucă a rămas
în loc de inimă...și e amară
să-i fac un pat din petecul de cer
și s-o trimit să doarmă într-o vară?
e zborul de cădere-n toamnă…

mai caut înca o culoare.
în câmp...petala roșie de mac,
fragilă și tăcută a rămas,
stingheră pe-ntinsul de câmpie
o țes pe inimă să-mi fie

un rod de-o primavară, iris,
o lacrimă…și-un petec de hârtie

November 04, 2008

Fragmente disparate și gust de cafea amară


Fragmente disparate..puzzle-ul tabloului se profila cu imaginea tremurândă, în depărtare.
Zorile abia își aplecaseră razele pe chipul florilor. Dimineața îi sărută genele și deschise ochii.
Privi cu ochii mirați, tabloul...da, tabloul în care castelul părea țintuit acolo de parcă nu fusese real cât a fost noaptea de lungă...acum, ziua era încuiat în pânza țesută de mâna dibace a unui pictor.
Retușuri de fraze se înșiră-deșiră pe firul lui “a fost odată” până acolo unde visul începe ca și povestea.
Ființa cu ochii mari ca două boabe de rouă s-a plictisit de-atâta vorbărie adică scriitorie fără cap și coadă așa că-i prepar din ibricul frazelor cafea cu negre boabe-litere amăruie cu gust de dimineață.
O chem la masa cu trei picioare schioape a prieteniei s-o descos de vise-nevise povestite la ceas de lumină-n fereastră.
Simt că misterul castelului e mai mult o poveste din vis așa că mă joc cu răbdarea, ascut creionul atenției, notez liniștea absenței și alung amalgamul de vise sa se infiripe în altă minte mai adormită decât a mea la ceasul poveștilor.
Cu glas amărui ca și gustul cafelei, tânăra înșiruie cuvintele ca boabe de mărgele pe ața nepriceputului.
Totul începea cu un drum iar drumul începea cu un drum iar drumul începea cu pragul nopții și tărâmul visului era la capătul potecii din suflet către lume.
Totul începuse de când era copilă, de când lacrimile erau de fapt sentimentele rocii mari cât o inimă și grea cât un munte: lacrimi pietrificate, răpuse de întunericul adâncului. Doar ea, copilă, își închisese propriul eu într-o aripă albă, nepereche, încuiată într-un nor cine știe de pe care cer.
Toți ceilalți o priveau ciudat pe copila tăcută, cu privirea închisă sfielnic sub pleoapele lungi.
Cei mari nu știau atunci că povestea ei începuse cu “a fost odată” dar că șotronul era de fapt jocul pe care nu-l înțelegea niciodată cu inocența copilăriei.
Ar fi vrut să plângă bucata dură din ea, s-o sfarme cu căldura sărată a trupului de apă a sufletului.
Ar fi vrut să plângă cu putere, să spargă piatra aceea în mii de lacrimi dar brațele celor din jur, palmele lor pe care le-ar fi dorit balsam pe obrazul ei fierbinte erau prea reci, prea ocupate, țurțuri de carne cu răceala gheții.
Atunci...atunci a înțeles că trebuia să plece pe drumul său, pe drumul pe care să găsească un loc în care să plângă piatra din ea, să o jertfească pe altarul sufletului.
Și-a ales o poveste, oarecare, a tăiat-o așa cum decupezi o figurină de pe o foaie, așadar a decupat toate personajele, tărâmurile, prinții, balaurii, vrăjitoarele și a lăsat doar un castel și un drum.
Numai că drumul era de fapt un labirint al cunoașterii eului acela exilat într-o aripă albă.
Oarbă de verde, copila a pășit în labirint, a ascuns tot ce era sentiment omenesc în ea și a pornit pe drumul tăcerii celei verzi.
Picioarele îi oboseau, lumina apărea sporadic alternând cu soarele care privea palidul chip trimițându-i raze luminoase.
Copila îngenunchia, se ridica, mergea în neștire lvind cu mâinile crengile vii, sângerând de duritatea pietrelor ivite pe calea sa, dar...înainta impasibilă, rece ca un cub de gheață.
La capătul unui drum...zări o troiță.
Știu din mimentul acela că nu mai avea multă cale de mers. Simțea acum că devenise alt om, crescuse...hainele sfâsiate de crengi, drum, vârtejul timpului îi rămăseseră mici, de copil...copilul lăsat la intrarea în hățișul verde.
Dincolo de troiță...castelul din tablou...castelul care o chema.
Ajunsese de fapt la casa sufletului ei. Așa cum o construise ea din puzzle-ul copilăriei: cu ferestre mari, luminoase...ei bine...și așa cum și-o imaginează fiecare dintren noi...descrierea s-o facă fiecare ce citește rândurile...Tânăra alergă în sala cea mare, luminoasă. Genunchii o îndemnau să se aplece...sufletul o îndemna să rupă bucata cea dură în mii de picuri cristalini. Aici putea plânge, putea rupe zăgazurile firii. Simțea că o îmbrățișează lumina soarelui.
Zăgazul nestăvilitelor neliniști rupeau digurile reci ale firii.
Omenescul curgea șiroind cald, sărat, a eliberare...își privi palmele...ochii le chemau să șteargă păienjenișul șerpuitor. Aici, acum, putea plânge oricât, nu o întreba nimeni: „de ce?”
Aici putea așterne sufletul drumului apelor să-i topească pietrele nesentimentelor.
Aici era doar ea, omul care-și caută liniștea. Din ultimele lacrimi înaintea răsăritului împletise o a doua aripă, pereche celei dintâi. O găsise pe prima cu chemarea ființei într-un colț ascuns tot cer al cerului ei dinăuntru. Le-a cusut pe-amandouă inimii și o alungă să caute libertatea cea mai de sus de nori, de liniștea apelor.
Acum știa că visul...da visul se sfărșea și iși lăsă, el visul, trupul pe pernă să-l topească dimineața.
Se trezi...tânăra era om – omul viu, spălat de tristețea copilăriei, renăscut în lumina vieții într- dimineață în care cafeua era amară și neagră...dar era gustul unei alte dimineți...trecute.
Aplecată spre masa cu trei picioare de la începutul scrierii-descrierii...am lăsat să cadă lângă trupul literelor o geană...lumina din lumina ei, a copilei-om, o poveste nostalgică...am pus punctul pe rana slovei și am încheiat dimineața cu un bob de cafea pe care l-am desenat...pe tablou...pe calea ce duce spre castel...era un epilog de vis dintr-o dimineață...
Uneori zâmbetul ascunde lacrima iar cafeaua dacă este amară nu este mai puțin bună...ci doar mai pură - în gustul ei...Viața dacă este amară uneori, nu înseamnaă că este mai putin frumoasă doar că poate ochii omului o privesc din întuneric.
Dacă omului ar ști să plângă cu lacrimi atunci n-ar mai exista pietre pe cale și castelele n-ar mai fi în tablouri ci în noi.

Suflete sfarâmă-mi neputința într-o cafea amară...

De s-ar usca în câmpuri macii...



De-ar plânge îngerii din ceruri
cu lacrimi pline de țărână,
tot ar mai crește-un fir de iarbă
străin de lume, stăpân peste destine.

Și de-ar mai ridica spre ceruri, omul,
cu brațe fără vlagă, ruga,
tot ar mai zace-n fir de iarbă
o ultimă zvâcnire, numai una.

Și de-ar usca din câmpuri macii,
un soare viu, pârjolitor de vise,
tot ar mai crește din sâmburele roșu
cu straiele luminii și din petale, astru.

Și de-ar sta îngerii la sfat în somnul nopții
și stelele-ar topi pe cer o dimineață
tot ar mai fi ceva de zis pe-o geană de lumină
dar este încă vis..și-adorm, sub clar de lună.

Și de-ar mai fi să-ntreb ce scrie mâna
iar inim-ar răspunde: doar secunda
tot ar mai fi răgaz de-un fir de toamnă...
un ticăit încet, spre litere mă-ndeamnă!


foto - ruude peters

Purta-voi rugaciune pe-o frunza de maslin...


În împietrirea visului cel fără de simțire
duc grelele poveri pe umerii cei doi
ei, anonimii, oamenii străini în lume, goi,
de vise, idealuri sunt fum ce prin lumină trece
iar ceața lumii, deasă, doar umbra o petrece.
Sunt veștejite flori pe cale și catrene
pe foile de ziar zac ude, în zadar, de vreme.

Mustesc azi bălțile de frunzele prea terne
Ce galbene un soare ucis-au în trista lor cădere.
E dezolantă, cenușie, udă,
azi piatra caldarâmului crăpată-n urmă
de pași ce-au vrut lumina să răsară
dar întunericul le-a-nvăluit privirea-n seară.


Mai vino, Doamne, răsai din vise seci
cu Înălțarea Ta la ceruri o lume să salvezi
de pieritoarea viață. Al nemuririi glas
răsună peste inimi și-n veci nu da răgaz
tristețea mea să fie o pildă de urmat.
Tu, Tată, luminează ochii și către sus, ridică-i
iar pânza bucuriei din cer țese-o cu dor
pentru aceia vii care-n pământ așează
sămânța Ta ce-n lume, săditu-le-ai, Tu, lor
în trupuri sau pe brațe, în minte și-al caselor pridvor.
Ascultă-mi, Doamne, ruga și adun-ne în dar
o coală de hârtie, albă și scrie-ne cu jar
că doar Iubirea izbăvește omul de arzătorul Iad.
Eu doar ascut creionul și-o mân-așteaptă...dar...
mă-mpiedic în cuvinte și șchiop alerg, pribeag,
către lumina Ta, Doamne, cu îngerii de mână
și-n palmă doar c-un rest din crezul meu
că pe pământ încă mai sunt...ca om
și simt, O, Doamne, simt ca pe-un blestem
o inimă mai grea ca piatra și-o lacrimă de lemn...

Nu pot să plâng că mulți n-ar înțelege
ce-i dorul către viață, când suferința crește
că oamenii sunt tari ca marmura cea rece
și-atunci doar pana îngerului meu
mai slobozește-un vers din sufletul prea greu
că-n zori de zi speranța încă mai răsare
soarele-l trimit pe cer din inima mea care
și-a scris de mult menirea în pagini de destin
pribeag voi fi în lume și-n locul meu senin
purta-voi rugăciunea pe-o frunză de măslin....

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric
There was an error in this gadget

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...