February 25, 2010

Vreme de inceput


cresc daca ma uit inapoi
prin ce vremuri m-alunga slugarnicia?
prea mult nu stiu din viata
decat sa car cu spinarea plina
saci indesati cu pietrele firii
sedimente in noi, o cruce inaltata
deasupra unui cuib de oase
peste care sufletul incalzeste viata
precum pasarile incalzesc ouale
la vreme de primavara

mi-a ramas timp sa cer din vreme in vreme
pene sa incropesc aripi de Icar
fiecarui rasarit din care descos raze
peste raze pana in orizontul viselor.

astazi a murit un om, c-un pas mai usor este glia
si c-un oftat mai greu va fi, de maine, rasaritul
pentru cei ce-au ramas in urma.

e vremea ghioceilor si n-as sti ca mai vine o primavara
daca in trupul lor nu s-ar lega anotimpurile unul de altul
cu albul din petale, cu verdele din frunze
e un nou inceput...sfarsitul a fost al zilei de ieri
maine e vreme de alte aripi la fel ca azi
la fel ca intotdeauna...

February 19, 2010

Re(în)semnare - ştanţe verbale IV



O mare albă. Incertă. Inertă. Nedefinită. Nu ştiu ce am de la o vreme cu albul. Poate pentru că încă e iarnă. O iarnă de poveste în care se întâmplă, ca în orice poveste şi fapte triste şi fapte vesele. Ca şi în viaţă. Numai că la răscrucea dintre mine şi cuvânt se află sufletul. Da, sufletul care se crede împărat peste secunde pentru că niciodată nu scriu fără să uit de timp. Fără să mă amăgesc măcar că nu mai există. Ca pe un ziar pe care îl mototoleşti după ce l-ai citit şi nu-ţi mai trebuie nici măcar să înfăşori merele când le pregăteşti pentru vremea rece în care miroase a vorbe şi poveţe. Aşadar tot ceea ce ni se întâmplă este legat de timp de parcă mările şi-ar îneca toate vapoarele dacă ceasurile s-ar scufunda în ape să se înece toate cifrele. Când eram copilă îmi imaginam că mama vine de la serviciu repede, că orele trec imediat una dupa alta şi-mi repetam până adormeam că după unu vine doi, după doi vine trei, numaidecât şi mama vine acasă, repede, repede. Mereu am numărat ore, cu nerăbdare, că totul trece repede, şi uite-asa trece viaţa. Firul ăsta de aţă subţire pe care mergem în echilibru, clătinându-ne, şchiopătând, rupându-ne câte un picior, julindu-ne pe nas. Dar mergem. Până într-o zi. După care ce se va întâmpla? Nimic pentru ceilalţi rămaşi pe frânghie: vor merge înainte pe aţa lor, concentrându-se să nu cadă. Când eram micuţă, îmi spunea mama, o poezie...nu ştiu cine era autorul dar era vorba despre un tren care era viaţa, cu staţii în care se urcă şi alţi călători, din care unii coboară la staţia lor...pe care nu i-ai mai vazut niciodată până să urce şi niciodată după ce au coborât. Efemeritatea doare...doare dar cât este de adâncă! Oamenii sunt fiinţe efemere dar unii au viaţa lucie ca o pojghiţă de gheaţă, alţii adâncă doar cât o urmă de talpă şi alţii sapă până în adânc...pânâ în adâncul fiinţei lor. Cei norocoşi găsesc acolo, în adânc, lumina. Lumina lor care deşi atât de efemeră este atât de plină, de intensă, de limpede, încât nu mai contează că viaţa este doar un pas, o groapă peste care trebuie să păşim şi de fiecare dintre noi depinde cât săpăm în adânc, cât de mult vrem să "vedem" cu ochii sufletului nostru ce este înăuntru. După ce am trecut nu ne mai putem întoarce, e prea târziu, se umple ca un gol peste care ninge cu fulgii mari ai iernii de dincolo. Şi câţi orbi sunt în lume, printre noi...

odată credeam că toate trenurile vin de nicaieri,
şi deschid spre nicăieri poarta vieţii pentru oameni - saci
plini cu cifre adunate de pe ceasuri amestecate pe drum
din iarna care ninge peste nefiinţă
cu atâta linişte încât scâncetele pruncilor
par melodii pentru ore fixe din timpul
vieţii fiecărui părinte.

azi, o mamă spunea că lacrimile-i
sunt visele rele ale pruncului ei
pe care le-a cules din pântece pe când creştea
ca sămânţa primăverii după o iarnă
cu lacrimi albe...aşa credea că mai târziu
copilul ei mereu va avea obraji de flori
când braţele ei vor fi umbră şi crengi
pentru fruntea ostenită a omului care va ciopli
figuri de ceară pentru joaca legănată
a vântului când primăvara va poposi în staţie
pentru oameni cu nume de îngeri.


o mamă plângea visele rele ale pruncului ei
la răscruce de dureri să-i răsară surâs pe cale
de soare...

February 16, 2010

Loc de Cuvânt



Prima dată a fost Cuvântul,
a doua oară am fost Ideea
a treia oară, ei bine am fost împlinirea ideii
de OM
şi tot aşa până la a nu ştiu câta oară
când m-am rătăcit pe-un drum fără ţintă.
Încotro mă poartă visul zilei de astăzi?
Soarele topeşte paşi îngheţaţi de ieri,
mărturie a gerului care mi-a străbătut umbletul.

Prima oara, cuvânt din Cuvânt am fost înainte de-a fi...

Dacă a doua oară am fost Idee
atunci probabil că sunt idei mai bune pe lume
decât o voce răguşită şi-o cană de ceai, alături.
Am cârlige, cu stânga şi dreapta, braţe de cuprins.
Clemele sunt sudate cu un ceas rotund
cât să adune braţele la un loc, picaj într-o îmbrăţişare,
sărut fiecare secundă şi aşa ştiu că-i pun aripi.

Omul a fost primul Cuvânt slobozit din paienjenişul literelor
şi-atunci nu mai întreb de ce cuiburile gândurilor
creşte în inimă ca o primăvară în care începe alfabetul...

February 11, 2010

Pove(s)te - stante verbale III



Suntem chemaţi să trăim.

Cu fiecare respiraţie, fibră, cu felul de a fi: matur, copilăresc, cu pumnii strânşi pentru vreo nedreptate, cu zâmbetul agăţat în cui. Până la venirea primei veri din primăvara de cuvinte scoasă din buzunarul frunzelor verzi. Unii oameni sunt trişti, trişti prin natura firii, tristeţea este un mod de bine. Poate că dacă nu ar fi trişti n-ar fi fericiţi...ce "joc secund" de vorbe! Alţi oameni au zâmbetul acasâ, in locul lor in care se întâmplă respiraţiile de fiecare secundă până la cea din urmă, alţi oameni care nu intră într-o clasificare ci doar sunt enumeraţi din simplu experiment propriu şi nedemonstrat..cifric, ei bine alţi oameni sunt parcă îmbrăcaţi cu o haină plină de ani. Adică să le ţină cald oaselor prea măcinate la moara faptelor, umbletului prin lume după ce oare, mă întreb? Care este esenţa umbletului pentru că ştiu capatul lui...toti il stim. Şi alţi oameni sunt puternici, sunt puternici pentru că asta a vrut natura de la ei: să ducă pe picioarele lor dureri trupeşti cât şi pentru semenii ceilalţi care sunt atât de slabi încât cred că o vânătaie este sfârşitul vieţii. Sunt oameni puternici care se bat şi cu munţii dacă vreun semen, cunoscut sau nu, suferă nedrept. Sunt oameni cu durerile în ei, cu durerile lumii în ei şi cu ochii senini şi curajoşi, calmi şi calzi deşi uneori tristetea lor este dincolo de perceptia vietii pentru noi, muritorii, toţi de-o teapă în faţa cuvântului. Muritori. Sunt oameni indiferenţi, indiferenţi vieţii, amibe în stare vegetativă, conectaţi la sintagma de Om doar prin inspiraţie şi expiraţie. Şi ei sunt chemaţi la ceva: la umbră, la umbra pământului pe care o ţin degeaba.

Şi toţi suntem chemaţi să trăim. Toţi...

pove(s)te

umblam cu mine-n gând şi dor de noapte
străin cuminte pe-o fugă de copaci
mâncam seminţe-amare năruite-n vise
din trunchiuri veştede şi seci, de fag.

aşa visam...
că azi...

mă cheamă frunza, codru-mi dă de veste
să-ţi prind iar mana şi hoinari
să înţelegem doar din graiul verde
cum este când ţi-e dor de colţ de rai.

să nu fii trist că-n joaca noastră
pe un pământ cu flori ascunse-n în el
vom creste într-o vară pân` la soare
înalţi cat sa ajungem amândoi la cer.

foto devianrt

February 08, 2010

Timp in timpane - stante verbale II


Timpul...intotdeauna am simtit trecerea ca pe un tribut pe care trebuie sa-l platesc pentru ca sunt. Om. Pentru fiecare clipa din viata platim separat. Cu bucurie, cu tristete, cu nostalgie destul cat sa incapa in buzunarul inimii timp de o respiratie. Si asa simtim ca suntem legati de firul vietii: noi la un capat, Timpul la celalalt si la mijloc trairea. Nodurile sunt amintirile, clipe de prezent la momentul lor, noduri de care ne agatam cand privim in urma. Daca as putea crede ca mi s-ar indeplini o dorinta vreodata as avea doar una: sa nu mai doara trecutul cu toate amintitrile lui. Sa nu mai doara ca nu am inteles la timp ca ceea ce moare nu poate fi resuscitat. Niciodata. Am pierdut timp din viata fara curaj. Fara curajul de a avea curajul sa spun: pana aici! Fara vointa de a vrea sa o iau de la inceput, de la zero. De la zero...nu se poate sa incepi de la zero cand mergi pe drumul tau cu sufletul insangerat de bucatile care se desprind si cad. Aud de la cel care-mi sterge lacrimile: greutatile care nu te doboara te intaresc si n-as fi eu, azi daca nu as fi fost eu, cea de ieri. Si atunci stiu ca dorinta nu are sens...deja nu mai doare, deja primavara firii isi lasa semintele sa creasca in voie pe taramul meu afanat de lacrimi, zdrobind bolovanii adunati din respiratiile grele in care simteam ca se scurge viata. Si deschid ochii in fiecare dimineata. Timpul mi-e azi prieten!

am incercat sa gasesc o definitie timpului
din vremea in care voiam sa fiu om mare
am ramas insa suspendata intre a fi si a fost
nu-mi amintesc sa fi sorbit lapte cu atata placere
incat sa vreau o dorinta mai calda ca si covrigii, dimineata.

in vremea in care voiam sa fim oameni mari
epuizasem pagini intregi de caiet cu retete,
aprozarul nostru era plin de toate ierburile
iar pietrele poate mai stiu povestea copiilor cu dor de parinti
sunt tot acolo, asteptand cuminti o batista parfumata.

in asta seara mi-e dor de mine pe cand eram copil
as fi vrut, de-mi cerea Timpul o dorinta spre indeplinire
sa-i cer mamei sa-mi mangaie fruntea ca atunci cand eram copila
si drumurile care dureau intotdeauna duceau la ea spre vindecare
ca spre o biserica din care se nasc toti oamenii cand nu vor sa mai fie himere.

foto: devianrt

February 05, 2010

Iarba se naste pe frunte de colina


pe meterezele soarelui se-nfiripa doruri caniculare
sfarsesc adeseori serile pandind cate-o himera s-apara
drumuri printre vii si struguri cu boabe de lapte
mijesc zorile-aproape si gandurile tot mai departe.

de-nchid portile perceptiei
ma tem c-as invechi idealuri cu pret redus
in pietele in care se vand peruci pentru oameni fatarnici
n-am vrut niciodata mai mult de-un cuvant
sa-l strang intre pleoape ca pe o ultima dorinta
ci doar sa-nteleg
de ce oasele rupte dor mai ascutit decat strigatele
poate inteleg daca ma duc sa strang cu furie
mastile pe care le-mprastie ca pe haine ponosite
de fiecare data drumetii straini
opriti cate-un ceas din dansul nebun
al pribegiei pe cate-o colina
asudata pe frunte de iarba nascuta primavara...

Aniversare


De cateva zile urmaream aparitia celui de-al 100-lea "urmaritor" si se lasa asteptat, nu gluma. Intr-o zi am pregatit si un dar frumos, asa de sarbatoare: un desen pe care l-am facut cu manutele mele ca o mama care impleteste sosoni copilului pentru sarbatoare. M-a amuzat teribil asteptarea nu stiu de ce, habar n-am. Insa aseara...pac a aparut numarul 100 la follows. Uraaaa! In sfarsit! Numai ca...nu am avut timp sa imi pun tichia de party si fluierul lipsea cu desavarsire, adancita fiind in spusele alambicate ale lui Freud, Piaget, Erickson, ca deh ultimul examen din sesiune se apropie. Asa am ratat eu momentul pe care il asteptam de o saptamana. Si colac peste pupaza dimineata scria 101 in dreptul celor care mai trec cu "clicii" din cand in cand prin casa mea. Nu-i bai, inspiratie sa fie, "sanatate si bucurie la toata lumea" cum zice un prieten drag si sa ne scriem, citim, etc. cu voie buna si in continuare.

Ma uit in urma, la inceputurile blogului si mi-e drag. Pentru ca am inceput sa scriu din prea multa durere de viata, am vrut sa am aici o casuta numai a mea in care gandurile sa se infiripe sub forma versurilor, spuselor. Am legat apoi si un al doilea blog in care se odihnesc unele dintre fotografiile mele facute in lungile ceasuri de visare in padure, hoinarind prin orase...am vrut sa incep alt blog, mai ochios, mai elegant, mai "la moda" si am constat ca ma intorc tot aici, la primul si atunci l-am lasat asa cum este pentru ca este casuta in care se odihnesc tristetile, bucuriiile, cuvintele mele. Alaturi de cei care-l mai viziteaza din cand in cand care stiu ca sunt mai multi de 100. Asa nu ma simt singura si ma gandesc sa le multumesc. Cum? Chemandu-l pe micul MULTUMESC, ducandu-l la inima si oferindu-l cu ambele maini celor ce imi viziteaza coltul.

PS...atasez, cuminte si desenul. Sa ne citim cu bine!

Mirela Nicoleta Tonita (Mini)

February 04, 2010

Cerşesc timp - ştanţe verbale I

Răspunsul la întrebarea vieţii nu e întotdeauna cel pe care Timpul ţi-l cere ci e acela în care se-ngrămădesc întrebări până când simti durerea trecerii adânc, în carne.
Ghearele păsărilor răpitoare zgârie ridurile timpului săpat în şanturi adânci până dincolo de propriul eu ascuns în spatele gratiilor.
Cerşesc timp, citeam undeva dimineaţă. Cerşesc timp celor ce au, celor ce nu vor să-l treacă şi-l ţin în loc schimonosindu-şi albul senectuţii cu vorbe care dor.
Cerşesc timp celor care au...mi-a rămas în minte agăţat ca un carlig cu vârful întors de secundarele ceasului până în locul în care curg în mine ca-ntr-o clepsidră respirândă.

Mergeam cu paşi repezi pe străzile pline cu pietre
banal dacă oamenii nu creşteau rece, din ele.
Sârguinţa semenilor, secretul singurului sâmbure.
De ce mi-e foame mereu de poezie când am dinţii
strepeziţi de-acelaşi idealuri pe care un copil le lipeşte de vise?
Poate răspunsul e-n prânzurile care împrăştie firimituri,
resturi de consistenţa întrebărilor care încep cu DE CE?
Demiurgul a rupt cândva zeii, în bucăti aburinde de pietre
de asta atârnau inerte ca nişte mâini desperecheate de păpuşi
pe caldarâmul ud cu umbre diforme de forme.
Atunci cum să-i mai spun copilului din mine
că am crescut peste el cu ochii încruntaţi
şi mâinile zgâriate de flăcări când în foc ardeau gândurile?

Mă limitez la a cere timp de-un petec de buzunar
oamenilor goi de păcate, celor care cos secundele de zile,
voi începe într-o zi un post, un soi de amuţire la trecerea
din trupul plin de petece sângerande într-unul golit
de firele de nisip pe care le curg pînă la început, în mine.

Ştanţe verbale


În fiecare zi ma frământă gânduri, îmi rămăn pe retina minţii vorbe, fapte, întâmplări. Încerc să le culeg în cuvinte, să le macin la moara gîndului şi să le închid în mici pastile de vorbe. Ştanţele verbale vor fi aici, în casa gândurilor mele unde la distanţă de-un suflet unde se-ntâlneşte, între cer si pământ, cuvântul.

Ne-in-demne


intotdeauna duminica e dimineata crucii
cu aspre versuri am facut legamant, odata,
de-atunci cand ma-nvelesc tresar cuvintele
invaluite de piele ca de o haina grea,
grea de bulgarii de pamant ce-mi alearga prin tample
de fiecare data cand pasesc mai tacuta printre oameni.

saptamana incepe cu a fost odata
mereu cu alte zile de luni pana la cele duminici
cu frunze-albastre pe culmi fara zapada
la fel cum visele le-mpletesc fara crengi
intr-o dupa-amiaza fara primavara din oameni.

plecasem la brat cu uimirea
sa cresc pe sub piele stoluri de pasari
doar asa imi puteam creste aripi
mereu cu alte pene in loc de poeme.

foto: deviantart

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric
There was an error in this gadget

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...