March 30, 2021

algoritm teluric



crepuscul alb

de lumină 

mă dor bolovanii din oase

mi-alung azi fricile

într-o fragedă culoare

anotimp imperfect

silabă nedumerită 

o dimineață mă descuie în umblet 

țineam sufletul în colivie 

neștiind  că norii sunt atât de reali

precum se ridică aburul 

dintr-o cafea de dimineață 


încâlcit adânc în idee 

un gând roșu 

îl deșir ghem 

dintr-un măr 

să-l sculptez cu dinții 

soare!

suflete,  să îmi crești aripi

pentru atunci

când mă voi rostogoli

idee...

November 24, 2020

Strâng sensuri

 În oameni, alfabetul blândeții 
stă scris probabil pe marginea
unei bucăți de inimă. 
 
Mai știi cum se face A mare de mână? 
Rotunjit, 
Tremurător, 
Cu emoție de creator? 
 
 Sau 
 
E împins brutal în albul virtual al foii? 
Două cuie legate împotriva simetriei 
Forțat, 
Anxios, 
un început împuns! 
 
Al meu... 
Hm, al meu e înfierat pe inimă, 
în fiecare respirație, 
carnal, abrupt și uneori 
strâns, 
adunat din fiecare firimitură a copilăriei 
 
mi-e dor de tine, bunico 
cum să-i strig visului 
dacă nu, cu un A mare de mână? 
Mi l-ai lăsat moștenire! 
Un A cald, viu, crescut din rugăciune, 
mâini împreunate și cel mai pur zâmbet 
 
tu știi că în inimă 
îmi trăiești în fiecare respirație 
 
iar eu,
eu îți simt în pace 
amintirea... 
 
 Versuri: Mirela Nicoleta Crăciun (Toniță)
Foto: https://pin.it/1SaLIzF
 

 

November 17, 2020

Întomnată

 


"Și anii se scurg ca frunzele toamna "

cad peste umeri șuvoi dezgolit 

de-ar ști timpul, cu pasul șoptit 

tribut să ne ceară din tot ce-am trăit... 


i-am pune în palme, clepsidrele sparte

din ele, nisipul să-l facem castel

nu-mi trebuie ierni rasfirate în oase

vreau să rămân copilul de azi și de ieri.


La geam, gutuile coapte surâsul hoinar

l-au păstrat între pleoape, amintire în dar 

să iși verse toamna apusul în frunză,

mirarea în flori și-ntr-un zâmbet...de muză!


Primul vers: Bălan Marcel

https://m.youtube.com/watch?feature=youtu.be&v=bkWdRgny5VQ

October 13, 2020

Ardere

 

Oh, neputință cum să nu mă învălui

în tristă mirarea ta?


Din trupul Cuvântului

sfâșie trubadurii de granit

litere, ca și cum

ar ucide înțelesul

în scrum negru, în fum!


Cum să nu plâng,

Cuvântule?



Vezi, semenii mei

fac statuie,

închină ode

idolilor agramați

închiși în propriile

togi zdrobitoare

de sens,

împărați peste

versuri bolnave,

cuvinte cangrenate...

 

Plumbul vorbei


greu sentiment

îmi scrijeleste slova

și mai adânc

în carne!


Mereu voi fi un proscris al vorbei

de Cuvânt nu mă voi lepăda

pentru nimicnicia omului,

cerșetor de slavă deșartă!

 

March 03, 2020

Lină


din gândul tău
curg ploi târzii de toamnă
și sunet gol preface-n ciob
uitarea

din degete curg râu povești adânc nespuse
cerești priveliști ne inundă
marea

din glasul versului ia foc
o simplă boare de cuvinte
desprinsă parcă din lumesc
alunecă în zare
vis cuminte

din două note de chitară
de-ai ști să cânți,
tu depărtarea,
nici ploi
nici lacrimi
nici apusuri

n-ar mai avea nespusul
în cuvinte...

versuri: mirela nicoleta crăciun
foto: pinterest

July 22, 2019

E grâul pâinea de cuvinte

din maci
a curs apusu-adanc in noi
din galben
ploaia care vine

din painea nenăscută
peste camp
ies rasarituri
dintre spice

din cer senin
ne-am îmbrăcat c - un colț
de lună
hlamidă peste vise

din tot ce-i omenesc
în noi
se-aprinde-n cer
Luceafăr
de spuneri nerostite

doar mâna ta
mi-e liniste
în totul de cuvinte

April 27, 2018

Sunt tot ce se întoarce din pământ


sunt tot ce se întoarce din pământ
crescut în boț senin de floare
cu frunza-n vânt făcut-am legământ
mă nasc din adiere de ninsoare
mă cern eu vremii lin, în zbor
un gând petală dalbă, moale
tu din senin mă ceri să plâng
în ochi de nor, în brazdă pe hotare
hai, primăvară învelește-mă să zbor
cu aripi fine, de mătase
tu știi, în pântec rodul ți se naște
iar eu brodesc din boabe-ntregi de rouă
vaste oglinzi să-mpreunezi  prezentul
cu neantul


© mirela nicoleta crăciun (Minicoleta)


firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...