December 10, 2013

Copila de decembrie


atunci când ești îndrăgostit
pe cerul tău plutesc nori
cresc din ochi
iubiri de-o iarnă dăruite dimineților limpezi
din ninsoare adun alb pentru sufletul tău pur

vântul e vânt nu contenește nici măcar în inimi troienite
în mine te învălmășește printre gânduri calde
zăpezile sunt flori dalbe la poarta sufletului
miroase-a busuioc și-a gutuie coaptă
între două maini muncite și-un zâmbet ca un târg de duminică
rup din adâncuri lacrima
și-așa îndrăgostită plec pe culmi de pădure
s-o rostogolesc pentru totdeauna în miezul bucuriei

colinde și-un boț de carne
de doi ani sunt iremediabil îndrăgostită
de atunci pe cerul meu cresc două mâini ca o îmbrățișare
doi ochi mă zidesc anotimp de iubire
așa frumoasă
ca un măr copt îmi crești în brațe
copilă – odor sfânt al casei mele



December 01, 2013

Maicuta draga


Măicuță dragă, sfântă Românie,
Din sânul tău cresc macii de pe glie
La căpătâi stejarii le stau cruce
În frunze doina fiilor să-ți urce.

Măicuță dragă, sfântă Românie,
Crestată-ți este pâinea din jertfa pe moșie
Azi apa mării spală cu valurile-i toate
Durerile cu lacrimi și-o spumă de păcate.

Măicuță dragă, sfântă Românie,
Tu ne-ai cusut pe oase doar ie străvezie
Iar din pământ zidit-ai un trup și mâini viteze
Cu multe ape, munți și valuri să-ți așeze.

Măicuță dragă, sfântă Românie,
Icoana ta e-n suflet și-o poartă cu mândrie
Ca fruntea sus s-atingă un cer cu-atâtea stele
Eu sunt român, odorul din casa de nuiele.

© Mirela Nicoleta Toniţă (Crăciun)

October 31, 2013

pas dezgolit de frunze



chip de floare-nrădăcinată-n litere
mâna stângă rană în sensuri
căutare-n fulgi de lemn
cale urcă din ceruri  până în rătăcite pletele toamnei
cai aleargă dezrădăcinaţi din toţi norii
prin toti porii rămâne miros de răşină strivită-ntre gene
tăinuite lacrimi răsfirate-n salbe reci de rouă
amiezile din cântece le-am dăruit pe toate cutreierării
printre toamne pedepsite cu galben călător
miroase-a brumă au plecat singurătăţile
să mă caute pe bănci înstrăinate de mâinile oamenilor
nu mai ştiu când mă troienesc  zăpezile dacă să dorm
să dau crezare toamnelor taine-ale căderii
să mă vând pentru totdeauna primăverilor

prunci ai Timpului din întâia durere a respiraţiei
suntem datori Vieţii
cu anotimpuri cicatrici pe inimi precum frunze călătoare
icoane vii risipite-n destine anonime




September 23, 2013

toamna ca o întrebare


îmi cade toamna ca o rană în umblet
cu zgomot de frunză însingurată al pasului rupt din zbor
îmi picură ploi din degete, crizanteme ude pe ape
uşor,
uşor
îţi chem să-ti cânte-n suflet mii de piane
balade dansânde, valsul frunzelor ce pleacă
lacrimi galbene din ochii albaştri ai verii
tăcute, ploi aruncă vântul în umbre de nisip
prin cenuşa clepsidrelor se merge aplecat
pe oglinda lacului în care toamna
îmbrăţisează tăcută, toate cerurile ei
într-o dragoste mută, în cercuri de apă

Iubite, dacă ţi-aş coase toate frunzele toamnei pe inimă
mi-ai arde răsăriturile, viu, în toate anotimpurile dimineţilor tale?

acel Timp


Mărgele pe aţă. În spice de grâu
a închis vara nopţi cu lună plină.
Zvâcnesc pe sub piele, desculţe, amiezi
în care-mi spun, tăcută privind umbrele:
 vara încă mi-e aproape.
Copilăreşte, înşiram boabe de rouă albastre
pe aţa indiferenţei pentru zile ce trec.
Azi respir abur de cafea în dimineţi cu brumă.
Prevestesc ierni ce se cuibăresc în suflet.
Una câte una, frunze mă acoperă cu respiraţii.
Prin vene curge soarele verii târzii.
Hai să stăm aşa, ca doi copii
până în zori să deschidem sipete cu nebunii,
coliere cu firimituri tari de la masa zilelor în care  aburul pâinii,
mâna bunicii, candela aprinsă şi toaca de la biserică erau Timp.
În rest, erau flori fragede, iarba verde-crud printre care
copii alergau să prindă nestăvilitul orizont
tot mai departe
tot mai departe.
Încă mergem pe acelaşi drum
pe care au inceput să sângereze tălpile
în flori de mac ,de dalie, de crizantemă.
Înca îmi caut anotimpuri pe sub respiraţii,
pe sub aburi de cafea, ofrandă dimineţii
de azi,
poate de maine…

foto: devianart

September 21, 2013

firidă în umblet


să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere
O, ce blafemie în faţa vieţii!
păsări dorm somnul oamenilor
în umblete de nisip.
creştetele pădurilor zăvorăsc
în umbrele copacilor
ideea de libertate.
miroase a răşina lemnul de brad.
oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

September 19, 2013

a(vânt)




Noi, oamenii plămădim universuri fără să stim că azi înseamnă
o gutuie din care mănânci toamna cu pofta zilelor de vară.
Stăpâni soarelui vom fi mereu până vom trece de propriul asfinţit
mai înduplecaţi c-o eternitate decât norii veşnici călători.
Pe cer, forme se înfiripă după pofta vântului.
În noi, furtunile se-nfiripă după pofta gândului.
Premisele unei zile reusite nu stau în răsărit
stau în umbra pe care sufletele o lasă  printre clepsidre.
Nemiscati, ne aşezam pietre.
Din miezul lucrului luat-am esenţa lui a fi
peste care cenuşa timpului se-nglodează-n datorii.
Printre cărări de maci am pus la adăpost lacrimi.
Mereu podul peste inimi e pavat cu petale roşii
e-n zori tabloul zugrăvit în mine
lumii, etern.

foto: devianart

April 21, 2013

respiratie verde




cana verde nu mai vrea apă
îi pasă de îngeri, îi pasă de masă

cana verde nu mai vrea păsări pe toartă
îi rupe din hârtie creponată şi-i vinde pe-o soartă
să-i ardă vrerile în seri pârguite de vise pe-o hartă

cana verde se sparge de-o cortină adânc
mă doare până-n miezul de suflet dar râd
trimit lacrimi în ploi mă agăt de cerul stingher
un măr să îi coc din doi pumni să-I apăr de ger

cana verde iubeşte un măr şi-l cere pod peste cer

March 15, 2013

hora de primăvară




adun cu braţe grele de rouă
păsări  cerate îmbrăţişate-n seri de primăvară
cu scutul dorinţelor pârguite-n somn
şopteşte izvorul sentinţe peste roiuri de asfinţituri
printre perdele alunecă siluetele stelelor
nu vreau să storc de vise ore care trec

realitate peste sârme ghimpate
mantii, de secole apără de frig
oameni, oameni, oameni
până când primesc  gânduri
din care zăpezi nu mai pleacă.

de la o vreme cad flori peste alei de inimă
mă îmbrac în primăveri şi, în buzunare de verde,
mă cuibăresc cu braţe de ceară să picur în zborul păsărilor
Lumina,  adun cu braţe grele de rouă…


March 10, 2013

insomnie cu dar verde




Scrie-mi cu vers amănunt de suflet. Pas de viaţă
înfiorat în prag ascunde-mă iubite printre necuprinsuri,
mângâie-mă cu mâini flămânde de dor.
Mă cheamă printre destine plânsul.
Descuie-l din suflet  şi lasă-l dezgolit într-un stol de ingeri.

 Spatele drept întinde-l spre soare. Arcuieşte mâini
 împreună cu luna adu-mi valuri de nesomn
 dăruieşte-mi o seară şi încă una de zbor fără de  cuvinte.
 Îţi las lumin-aprinsă în suflet. Tu intră.
Spune-mi de-s tristă că în gânduri se ascund râuri prea repezi.
Apleacă un umăr pe-ntinsul meu ochi să-I cresc frunze din lacrimi
şi-apoi să înfloresc  în chip de lumină anotimpuri târzii ţinându-te de mână.

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...