Copila de decembrie

atunci când ești îndrăgostit

pe cerul tău plutesc nori

cresc din ochi

iubiri de-o iarnă dăruite dimineților limpezi

din ninsoare adun alb pentru sufletul tău pur

vântul e vânt nu contenește nici măcar în inimi troienite

în mine te învălmășește printre gânduri calde

zăpezile sunt flori dalbe la poarta sufletului

miroase-a busuioc și-a gutuie coaptă

între două maini muncite și-un zâmbet ca un târg de duminică

rup din adâncuri lacrima

și-așa îndrăgostită plec pe culmi de pădure

s-o rostogolesc pentru totdeauna în miezul bucuriei

colinde și-un boț de carne

de doi ani sunt iremediabil îndrăgostită

de atunci pe cerul meu cresc două mâini ca o îmbrățișare

doi ochi mă zidesc anotimp de iubire

așa frumoasă

ca un măr copt îmi crești în brațe

copilă – odor sfânt al casei mele

Maicuta draga

Măicuță dragă, sfântă Românie,

Din sânul tău cresc macii de pe glie

La căpătâi stejarii le stau cruce

În frunze doina fiilor să-ți urce.

Măicuță dragă, sfântă Românie,

Crestată-ți este pâinea din jertfa pe moșie

Azi apa mării spală cu valurile-i toate

Durerile cu lacrimi și-o spumă de păcate.

Măicuță dragă, sfântă Românie,

Tu ne-ai cusut pe oase doar ie străvezie

Iar din pământ zidit-ai un trup și mâini viteze

Cu multe ape, munți și valuri să-ți așeze.

Măicuță dragă, sfântă Românie,

Icoana ta e-n suflet și-o poartă cu mândrie

Ca fruntea sus s-atingă un cer cu-atâtea stele

Eu sunt român, odorul din casa de nuiele.

© Mirela Nicoleta Toniţă (Crăciun)

pas dezgolit de frunze

chip de floare-nrădăcinată-n litere

mâna stângă rană în sensuri

căutare-n fulgi de lemn

cale urcă din ceruri  până în rătăcite pletele toamnei

cai aleargă dezrădăcinaţi din toţi norii

prin toti porii rămâne miros de răşină strivită-ntre gene

tăinuite lacrimi răsfirate-n salbe reci de rouă

amiezile din cântece le-am dăruit pe toate cutreierării

printre toamne pedepsite cu galben călător

miroase-a brumă au plecat singurătăţile

să mă caute pe bănci înstrăinate de mâinile oamenilor

nu mai ştiu când mă troienesc  zăpezile dacă să dorm

să dau crezare toamnelor taine-ale căderii

să mă vând pentru totdeauna primăverilor

prunci ai Timpului din întâia durere a respiraţiei

suntem datori Vieţii

cu anotimpuri cicatrici pe inimi precum frunze călătoare

icoane vii risipite-n destine anonime

toamna ca o întrebare

îmi cade toamna ca o rană în umblet

cu zgomot de frunză însingurată al pasului rupt din zbor

îmi picură ploi din degete, crizanteme ude pe ape

uşor,

uşor

îţi chem să-ti cânte-n suflet mii de piane

balade dansânde, valsul frunzelor ce pleacă

lacrimi galbene din ochii albaştri ai verii

tăcute, ploi aruncă vântul în umbre de nisip

prin cenuşa clepsidrelor se merge aplecat

pe oglinda lacului în care toamna

îmbrăţisează tăcută, toate cerurile ei

într-o dragoste mută, în cercuri de apă

Iubite, dacă ţi-aş coase toate frunzele toamnei pe inimă

mi-ai arde răsăriturile, viu, în toate anotimpurile dimineţilor tale?

acel Timp

Mărgele pe aţă. În spice de grâu

a închis vara nopţi cu lună plină.

Zvâcnesc pe sub piele, desculţe, amiezi

în care-mi spun, tăcută privind umbrele:

 vara încă mi-e aproape.

Copilăreşte, înşiram boabe de rouă albastre

pe aţa indiferenţei pentru zile ce trec.

Azi respir abur de cafea în dimineţi cu brumă.

Prevestesc ierni ce se cuibăresc în suflet.

Una câte una, frunze mă acoperă cu respiraţii.

Prin vene curge soarele verii târzii.

Hai să stăm aşa, ca doi copii

până în zori să deschidem sipete cu nebunii,

coliere cu firimituri tari de la masa zilelor în care  aburul pâinii,

mâna bunicii, candela aprinsă şi toaca de la biserică erau Timp.

În rest, erau flori fragede, iarba verde-crud printre care

copii alergau să prindă nestăvilitul orizont

tot mai departe

tot mai departe.

Încă mergem pe acelaşi drum

pe care au inceput să sângereze tălpile

în flori de mac ,de dalie, de crizantemă.

Înca îmi caut anotimpuri pe sub respiraţii,

pe sub aburi de cafea, ofrandă dimineţii

de azi,

poate de maine…

foto: devianart

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blafemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

a(vânt)

Noi, oamenii plămădim universuri fără să stim că azi înseamnă

o gutuie din care mănânci toamna cu pofta zilelor de vară.

Stăpâni soarelui vom fi mereu până vom trece de propriul asfinţit

mai înduplecaţi c-o eternitate decât norii veşnici călători.

Pe cer, forme se înfiripă după pofta vântului.

În noi, furtunile se-nfiripă după pofta gândului.

Premisele unei zile reusite nu stau în răsărit

stau în umbra pe care sufletele o lasă  printre clepsidre.

Nemiscati, ne aşezam pietre.

Din miezul lucrului luat-am esenţa lui a fi

peste care cenuşa timpului se-nglodează-n datorii.

Printre cărări de maci am pus la adăpost lacrimi.

Mereu podul peste inimi e pavat cu petale roşii

e-n zori tabloul zugrăvit în mine

lumii, etern.

foto: devianart

respiratie verde

cana verde nu mai vrea apă

îi pasă de îngeri, îi pasă de masă

cana verde nu mai vrea păsări pe toartă

îi rupe din hârtie creponată şi-i vinde pe-o soartă

să-i ardă vrerile în seri pârguite de vise pe-o hartă

cana verde se sparge de-o cortină adânc

mă doare până-n miezul de suflet dar râd

trimit lacrimi în ploi mă agăt de cerul stingher

un măr să îi coc din doi pumni să-I apăr de ger

cana verde iubeşte un măr şi-l cere pod peste cer

hora de primăvară

adun cu braţe grele de rouă

păsări  cerate îmbrăţişate-n seri de primăvară

cu scutul dorinţelor pârguite-n somn

şopteşte izvorul sentinţe peste roiuri de asfinţituri

printre perdele alunecă siluetele stelelor

nu vreau să storc de vise ore care trec

realitate peste sârme ghimpate

mantii, de secole apără de frig

oameni, oameni, oameni

până când primesc  gânduri

din care zăpezi nu mai pleacă.

de la o vreme cad flori peste alei de inimă

mă îmbrac în primăveri şi, în buzunare de verde,

mă cuibăresc cu braţe de ceară să picur în zborul păsărilor

Lumina,  adun cu braţe grele de rouă…

insomnie cu dar verde

Scrie-mi cu vers amănunt de suflet. Pas de viaţă

înfiorat în prag ascunde-mă iubite printre necuprinsuri,

mângâie-mă cu mâini flămânde de dor.

Mă cheamă printre destine plânsul.

Descuie-l din suflet  şi lasă-l dezgolit într-un stol de ingeri.

 Spatele drept întinde-l spre soare. Arcuieşte mâini

 împreună cu luna adu-mi valuri de nesomn

 dăruieşte-mi o seară şi încă una de zbor fără de  cuvinte.

 Îţi las lumin-aprinsă în suflet. Tu intră.

Spune-mi de-s tristă că în gânduri se ascund râuri prea repezi.

Apleacă un umăr pe-ntinsul meu ochi să-I cresc frunze din lacrimi

şi-apoi să înfloresc  în chip de lumină anotimpuri târzii ţinându-te de mână.