November 08, 2012

vorba toamnei




Toamnă de ce tristeţea  ta  mă încuie pe dinăuntru?
Mă ştiu lacrimi ferecate de ploi adăpostite în degete prelungi.
S-adun cu ele frunzele căzute pe cale…
 Îmi ceri prea mult
n-am atâtea umbre să adăpostesc  atâtea câderi.
Pe umeri urcă poveri din suflet de rugină.
Ştiu că pe drumuri străjeri  iţi sunt crizantemele ruguri!  
Ce îmi ceri tu, toamnă e să te îmbrăţişez cu ochi de copil.
Au plecat amintiri să mă cheme şi încet vine seara peste doruri.
Să îmi laşi sub pernă o urmă galbenă şi o geană de brumă
Să îmi ajungi peste iarnă să îţi pun la geam în asfinţit  urma caldă

într-o gutuie ca o lacrimă…


October 28, 2012

pecetea toamnei




frunza galbenă e-o lacrimă de toamnă
pe cearcănele târzii ale cerului
atunci când îi pleacă păsările călătoare  peste tăceri
de ploi şi nori îngrămădiţi pe-o sprânceană de deal

frunza galbenă  e bătrână de mine
e plină de taine gâtuite-ntre nervuri
aproape odihnite parcurile plâng vântului
de-atâta spinare de toamnă pe toate aleile

frunza galbenă e peniţa prin care-mi curge scrisul
mereu aproape de-nvelişul de inimă
îmi miroase încă a pădure prin oase
ah, câtă toamnă umblă prin mine…

October 14, 2012

nani nani




Cerul e in pijama
Mama pune pern-asa
Ingerasii  vin alene
Cu Mos Ene pe la gene

Sa ne-aduca vestea buna
ca e noapte si e luna
cu o mantie de stele
si cu vise peste ele

October 12, 2012

desfrunzire




în chip de ochi s-au rătăcit privirile prin mine
din pântece de noapte mi s-a născut Lumina
în zori plecat-au păsări să răspundă întrebărilor
şi câte Doamne erau
din scutecele semnelor întrebătoare
pândesc înviorate gânduri
alungă de pe frunte fricile
broboane de sudoare străbat golul dintre minte şi eu
la răscruce de braţe te aştept să umpli îmbrăţişarea
 ascult pulsul galben al gutuilor rătăcite prin iarbă
din taina seminţelor zămislitu-s-a căderea de frunze
podeaua e plină de culoare
iar eu
eu îmbrac veşmântul coborârii în noi
s-a împlinit ceasul devenirii
e toamna rotundă de soare

September 03, 2012

liniştea ca un întreg



între sufletele noastre stau rufe albe întinse la soare
ca şi azi
 mâine vom scrie pe ele amintiri
din alte epoci aşa cum îţi place să-mi povesteşti
ai înţeles de ce uneori îmbătrânesc
nu te-aş putea iubi altfel decât sunt
dacă norii ar găsi liniaritate în margini de cearşafuri albe
atunci  vântul ar veni degeaba
scoicile s-ar topi în palme în locul timpului
tăcerea ne-ar fi singurătate
păsările adormite-n zbor
găsesc pat în văzduh
firesc
asa cum îţi odihneşti tu oasele
după o zi întreagă de întrebări stupide
tot acasă vii şi-n dâra de fum pe care o laşi în amurg
ghicesc  gânduri aruncate aiurea

pentru îmbrăţişări nu ne trebuie vorbe
atât timp cât încă avem
aripi

foto

September 01, 2012

devreme de toamnă




zbor din clipa de sare
devreme de toamnă
pe cer de mare stau prinsă-n scoici
de mal
 braţul tău mă înconjoară
gură de apă de aş bea din ceşti de scoici m-aş trezi albastru
printre alge dorm - adorm  vise păturite-n păstăi de nisip
în cutele verii lăsat-am tainic
aşternuturi
nudul gândirii l-am ascuns odată
în mine
teama să nu îşi născocească vrerea
l-a dus în puncte cardinale pe care nu le cunosc
probabil că sufletul se ghidează după alte cercuri  
te las să mă cauţi

răspuns versurilor tale
îmi sunt ascunsă
îmi eşti
chemarea

foto: devianart

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...