întrebările gândurilor

ca o picătură de apă
simt repiraţia
se răspândeşte în cercuri largi
ego-ul îmi spune să tac
sa tac în mine
lampa toarnă lumina
capăt forma omului rătăcit
pe strada cu vitrine imaginare
se merge cu mâinile în buzunare
fără vorbe să nu sperii umbre
să se amestece în aglomerație
aveam deunăzi lângă mine o umbră
mare
tăcută
concentrică
nu era a mea
așa călătoresc umbrele oamenilor modești
de la un capăt la celălalt fără compromisuri
am alimentat-o cu întrebări
ea îmi spunea să tac
nu-și putea găsi stăpânul printre alte tăceri
sirena e singurul zgomot ca un cui
salvarea duce oameni la reparat
i-am spus că o voi chema
îi trebuie operație pe cord deschis
eu nu vreau umbră străină
ea nu mă vrea pe mine străina
eu nu mă croiesc după cum vrea
ea pleacă pribeagă prin lume
ne-am luat rămas bun cu gândul
ea a rămas în lume
eu am rămas în mine

daca aș avea mai multe buzunare
aș adăposti umbre
cenaclu al tăcerilor
mă am numai pe mine
decupez umbra
mă imbracă rotund întrebările gândurilor

mă dor oamenii

ce fiinţe ciudate sunt oamenii
uneori îi privesc cu teamă
într-o zi voi aduna gândurile din ei
cum zideşti o uşă în tine
sperând să o poţi sparge cândva
cu mâna întinsă a iertare

ce fiinţe ciudate sunt oamenii câteodată
le place să privească sus
să le steargă ploaia de pe obraji
neputinţa de-a plânge singuri
cu lacrimi rupte din inimi
precum rupi o pâine
ţi-e foame şi nu ai altceva de mâncare

ce fiinţe ciudate sunt oamenii
mă plimb printre ei
îi văd îmbrăcaţi în gânduri
ca în saci îi ţine captivi pielea

ce fiinţe ciudate sunt oamenii
călătoresc în trenuri cu şine drepte
de fier
pe-un singur dus
la capăt de drum nu mai sunt ciudaţi oamenii
li se rup gândurile
păsări cu aripi de abur
îi poartă-n pântece până la naştere
sub alte timpuri

în mine plâng din cerul cu nori de ochi
plâng oameni în loc de lacrimi
în răni deschise îi ţin
libertatea întotdeauna doare...

Dialog între Eu și copil

De ce plâng copacii?

Pentru că îi dor rădăcinile atunci când întâlnesc

în calea lor o piatră și vântul nu e acolo

să le-o dea din cale

să caute hrana.

De ce vântul nu e acolo?

Pentru că el umblă hoinar prin lume

fluierându-și libertatea

uneori în adieri, alteori în furtuni

pentru cei ce nu înțeleg

că pietrele se mută cu apele curgătoare.

Atunci cine ajută copacii

să nu îi mai doară rădăcinile

ca pe unghii crescute în carne?

Îi ajută norii, norii, știi, ei sunt tăcuți

Mai tăcuți decăt durerile, se destramă

în oftaturi pe-obraji de frunze

de-acolo coboară și se unesc sub pământ.

Întotdeauna să știi că atunci când au flori copacii

e semn că din pământ râd norii spre soare…

Umblet

Rareori oamenii spun ceea ce gândesc
de teamă să nu se surpe cetăţile din jurul ochilor, minţilor, mâinilor.
S-ar amesteca printre bolovani şi cuie-ale gândirii
atunci când nu sunt captivi în sarma ghimpată a inimii. Mincinoasă protecţie!
Am încercat astăzi să tac, să închid ochii, să pipăi o bucată de hârtie albă...
Simplu, fără explicaţii poetice printre tăceri!

Deseori oamenii au nevoie de-un petec de hârtie pe care să scrie
în minte, cu oftaturi prelungi care parte a umbrei e mai rănită:
cea pe care au răsturnat cafeaua ca un nor negru şi acum le plouă întunecat
sau
cea prinsă de furtună, răsucită şi trântită de pietrele pe care zac
gândurile negândite mă fac să tresar, alung cu palma imaginea umbrei
mă întorc la ziua de astăzi: prezentul e mai simplu de văzut
cu ochii închişi pot să-mi spun, încet, cât să mă audă munţii.

Îmi tărâi umbra ciuntită, din timpurile în care eram prizonieră în propriul eu.
Nu vreau alta, aş pierde din ceea ce sunt aşa că o lipesc cu petece albe
apoi merg tăcută, printre euri, ghicind după alte umbre ciuntite, oamenii!

ninsori in ochi

lumina adun din maine, din azi,
si dor de amiezile toate imi e
cand soaptele tale m-arunca in fapte
in nori si-n petale de vieti distantate.

de maine voi vrea sa adorm de la a inspre Z
sa numar pe degete ore si-n spate
sa am caramizi invelite-n pacate
cu rosie pulbere din negraitele fapte.

de-am fi oameni si-n somn, n-am socoate
cate praguri de lume ne vor desparte
departe am merge prin fragmente de nori
spre rasarituri din palme si-n ochi doar ninsori!

cubul ca un om

Respir...
Cum?
Stramt, sa-mi simt respiratia pe culoarul aortelor.
Ritmic, sa zdrobesc din tample amintirea puiului de caine...
Ai vazut cum plange?
Are lacrimi si ochi blanzi cat o lume intr-un ceas de seara.

Intind maini
Cat?
Pana ma strang dintre oameni
in cuburi, fiecare gand intr-o latura
inegala. Nu mai este cubul, ramane perfectiune.
Aici e imperfect
ca si orele pe-un cadran de ceas. Hm, roata stramba,
spite curbe ca-ntr-o noapte in care
de la stea la stea se merge pe ocolite!

Dorm
Unde?
Intr-o coaja de nuca, ghemuita, intr-un vis amar...
E liniste si intrebarile-au plecat?!
Inapoi se vede punctul de intonatie,
semnului incovoiat atat cat sa respir
sa intind maini si apoi sa adorm...

Margini margelate mototolesc mature minti.
Maine ma VOI mira mai mult. M-am desprins
din M. Ma voi naste, patrat, din cuburi,
ma inteapa visarea si iar adorm
Dupa colt ma pandesc umbrele sa modeleze omul din mine?  

linii si alte forme

ce bine!

suntem intamplatori prin lume

ne fardam siderati cu masti de silicon

panglicile acopera doar ridurile

culorile le alegem noi dintre valurile de matase 

care aluneca din nori cubici ca si post-it-urile

pleoapele ne-au ramas neatinse

ca un dans prin existenta efemera

suntem intamplari, agrafe de prins cocul primaverilor

sau altor anotimpuri absolut intamplatoare

cata obtuzitate luata in deradere de zei

la urma urmei ne trebuie doar carioci negre

sa adaugam Timpului patrate de sotron

si clepsidrelor, forme colturoase 

punct. nu mai am linii pe foaia de dictando!

scoarta de copac si-o mana intinsa

rand pe rand s-au ascuns pietrele in maine
printre arcurile sub care rasare luna merg impasibila
nu vreau astazi sa stiu decat ce-i tacerea
sa ma ascund in ea precum soarele se ascunde
dupa nori intotdeauna sunt plicuri de lumina
cu timbre pentru cutia fiecarei inimi
asa s-a dus vestea ca-ntre ieri si maine
exista un astazi cu incertitudinea ca suntem mai batrani
c-un an, c-o zi, cine mai stie numara atatea batiste albe
trimise ca un stol de pace catre fiecare piatra
(candva, oamenii au ales sa taca si de atunci tac precum pietrele)
miroase a flori de camp, a scoarta de copac uda de-atata plangere de cer.

eu ma plimb muta printre-atatea inrebari. stop!
vreau sa traiesc o viata si uite, primesc mana ta
sa mangaie obrajii atunci cand cerurile mele nu-si vor fi gasit
atata scoarta de copac
pe care sa planga...