nefiresc

mă părăseau încăperile

una dupa alta se încercănau printre gânduri

le puneam garduri din hore de iele

la porţi agăţam trandafiri

pe dinafară erau vopsite în alb

eram un biet om tăcut la o intrare

din ochi siroiau firesc  lacrimi

aşa plecau ploile să spele spinările zorilor

cărarea de pietre adăpostea paşi vechi

sufletele mergeau spre Rai desculţe

dincolo de porţi se îmbrăcau cu aripi

firesc  aşa cum respiri

nu mai numeri secundele trecute

fireşti sunt gîndurile

fireşti sunt şi gesturile

fireşti suntem şi noi

oamenii

nefiresti sunt

 uneori visele…

Ieslea mea din suflet

În iarna mea sunt florile de măr

Încărunţite-n promoroacă

Şi glasul luncilor e-nchis uşor

În glasuri de copii…ce joacă!

Când urcă fumul greu

Spre streşini, apoi sus, pe creste

Îmi infloresc poveştile-n priviri

Şi galbene gutui, tăcute, la ferestre.

De-aş  înălţa colindul meu din gând

Mă tem c-ar ninge în cuvinte

Asa că las din ceruri glasul cel mai sfânt

Să nască prunc în ieslea mea din suflet.

glas de sfanta colinda

pădure, la geamul tău e nins
şi-n sufletul meu ninge
din ochii tăi din crengi de brad
vin peste fruntea mea de nea
vin vechile colinde.
le-mbrac cu ie de măceşe-n gând
le pun ghirlandele luminii
şi-n loc de braţe le aduc
în dar, un fir de humă.
şi mă-nvelesc la inimă cu flori de măr
când râd în praguri, pruncii
că şi-n ăst` an suntem mai buni
coc pâinea aburindă-n gânduri.
în prag de sară, tu, pădurea mea,
iar mă adormi cu doruri
că-n lume suntem muritori
precum pe cer sunt norii
mi-e somnul lin, cu glas adorm,
cu glasul sfânt din ceruri.

Pasi in lumea cu gratii

- Aveţi ceva în mână?
- Nu…doar un pix!

În spatele meu se închide cu un sunet gol, poarta mare, neagră. Parcă s-a deschis o poartă a altui timp. “Normalitatea” lumii a rămas dincolo, aici este timp de altă normalitate. Mă încearcă un sentiment de teamă, parcă aş pune gratii sufletului. Îmi ascut simţurile, involuntar, doar la gândul că am păşit “la pârnaie” şi îmi dau seama cât de puternic, de copleşitor e conceptul de închisoare, de privare de libertate. Cât de sec sună, a dosar…privare de libertate…

- Urmează blocul alimentar, capela, magazinul, clădirea cu birourile, lângă uşa căreia până şi hainele întinse la uscat par închise, înconjurate de gardul mare, de plasa, secţiile de la semi-închis…
La intrare te izbeşte mirosul stătut, de neaerisit. Peste tot, porţi înalte, masive, negre, garduri betonate, plase ghimpate, geamuri cu gratii…
Însoţită la fiecare pas, trec parcă într-o altă lume. A paşilor măsuraţi, a porţiilor de mâncare, a tigărilor preţuite pentru fiecare fum pierdut în neant, a vocilor răstite care răzbat din clădirea văruită în alb, a închisorii.
Întotdeauna am căutat să cunosc şi faţa mai puţin cunoscută a oamenilor, faţa aceea ascunsă de “cei mari” de restul lumii pentru că nu “dă bine” decât la poză, eventual.

- Sunt un infractor! Sunt un hoţ! Aşa mă vede lumea.
- Care lume?
- Cum care, aia de afară şi nu o să mă angajeze nimeni atunci când ies de aici.
Penitenciarul, o lume a celor proscrişi. O lume înspre care noi, cei de afară arătăm cu degetul, aruncăm cu pietrele vorbii pentru că este uşor a lipi etichete. Cel mai uşor! De ce să căutăm în suflete, de ce să descoperim că, de fapt, în fiecare dintre oameni se ascunde o clipă de frumos nu colcăie numai noroiul neputinţei şi urâtului? Mai bine scriem, caligrafic titlul: “Scursura societăţii” şi gata, mintea pune gratiile de fier şi lacătul peste catastif şi se simte în siguranţă.
Biroul...m-a coplesit uitarea în timp, almanahurile Cinema, telefonul fără fir, Scânteia, Magazinul…parcă am regăsit o parte a copilăriei oprită de gratii, în loc, un loc familiar în care sufletul nu mai era încleştat ca la început, ca şi cum se dezgheţa, încet şi îşi caută propriul mod de a reacţiona într-un astfel de mediu.
- Aveţi copii?
- Da, mamă…
- Caţi?
- 17 am avut, 14 mai trăiesc…
- Spuneţi-mi numele şi data naşterii, vă rog. Vă mai vizitează familia?
O bunica jovială, bucuroasă că a trecut de la închis la semi-închis (condiţiile de detenţie sunt ceva mai uşoare) îi înşiră colegei mele, întreaga listă, ea concentrată, scrie…şi scrie…
- Măi, cred că am greşit unul, l-am trecut de la vii la morţi sau invers.
- Păi, pune-i şi tu ca la pomelnic: vii/morţi…

Barele reci de fier îngradesc o lume a celor gârboviţi de povara pedepsei ori a celor ce vorbesc cu seninatate despre fierul vechi furat ca şi cum şi-ar fi cumpărat lemne să se încălzească o iarnă întreagă. O lume a celor resemnaţi pentru că ceasul cel rău le-a adus cât nu le-a adus un an întreg şi pe chipul cărora nu ştii ce să citeşti în spatele zâmbetului politicos ori zeflemitor. Unii dintre cei pedepsiţi lasă privirea în jos, trasă de povara pedepsei, ruşinii că se află aici, alţii te privesc în ochi cu seninatatea celui ce se consideră nevinovat.

În inchisoare. omul este mult redus la condiţia lui primară, la lupta pentru supraveţuire în care cel mai bun e cel care are forţa pumnului. Instinctele primare sunt cel mai bine scoase în evidenţă aici. Mereu am văzut aşa în filme, filmele acelea “cosmetizate” în care realitatea e doar locul din care sunt inspirate faptele.
- Ce vrei, fă?
- Du-te fă în mă-ta, să-ti dau io tigară, da` ce, eşti sor-mea? Ai grijă cum vorbeşti că io-s tigancă, românca dracu` şi nu ti puni cu mini…io-s bună, doamnă da` cu cini vorbeşti frumos cu mini, că eu am problemele mele, familia mea, copii şi mă gândesc mereu la ei şi nu am eu timp să mă cert cu altele.
……………………………………………………………………………………………………………………………..
Unul îţi răzvrăteşte sufletul atunci când afli că a violat o copilă de patru ani, simţi că-ţi iese pulsul prin tâmplă şi l-ai zdrobi ca pe un gândac de bucătărie dar strângi din pumni şi mergi mai departe. Nu ne este dată nouă puterea judecăţii …
- Dl Vali, eu mă duc la Bucureşti, fac scrisoare că am numărul de telefon, tot, eu merg mai departe…
- Dl Vali, vreau şi eu la alfabetizare…la anu`…păi eu ies la vară…lăsaţi…
- Dl Stefănescu, mie-mi trebuie buletin, vreau să mă marit. Concubinul nu are încredere în mine, zice că mă duc cu altu` da` eu numai am primit scrisori şi am răspuns, atât.
- Eu am cerut desfierea să nu plătească părinţii prostiile mele…
- Dl Vali, când mălasă acasă, că doar azi am fost la Comisie…
- Dacă mă puteţi ajuta să scriu scrisoare la Starea Civilă…da, mai ştiu să scriu dar amestec literele…

Zi de muncă în birou, dosare, adrese, liste, rapoarte…timpul aleargă şi nu ştiu când trec orele şi vine timpul să mă întorc dincolo de poartă, în rutina oamenilor “normali”. Ţigările se adună în scrumieră, dl Vali răspunde cu răbdare la întrebările noastre precum copiii curioşi care ajung la vârsta lui : “Da? Da de ce?”. Ştiindu-l acolo mă simt mai în siguranţă şi lumea “închisă” nu îmi mai stârneşte atâta incertitudine.

Sunt convinsă că în cele câteva zile în care am mers la Penitenciar am văzut faţa mai domoală, liniştită, lipsită oarecum de evenimente neplăcute. Este o experienţă prin care am trecut cu un soi de strângere de inimă, de teamă, de incertitudinea felului în care ar trebui să reacţionez în faţa unei situaţii.
În ziua în care am avut întâlnirea cu un grup de deţinuţi, aşa, pe nepregătite, am simţit că trebuie să fac faţa, că trebuie să găsesc soluţia, pe moment, de a duce la bun sfârşit situaţia în care am fost pusă. Totuşi, este o lume în care, cu toată statornicia gratiilor şi rigorilor, se pot întâmpla, în orice moment, lucruri neprevăzute, lucruri neplăcute care pot tulbura mersul lucrurilor iar cei ce lucrează acolo trebuie să reacţioneze pe moment, cu responsabilitate şi calm.

Oare cum voi reacţiona? Oare cum trebuie să mă comport? Oare voi face faţă cerinţelor? Oare voi mai merge dupa prima vizită, acolo? Acum ştiu, da, vreau să mai merg!

lume de litere şi ce-a mai rămas din toamnă

 plec pe tărâmul poeziei

mă îneacă dorul de litere

curge printre degete apa sărată

scriu pe-o scândură cu markerul

 o îngrop în pământ

vor creşte pe ea sensuri verzi cu drum spre soare

mă aplec peste margine de pagină albă

îmi scapă pe îndelete câte-un cuvânt

fuge de rostire se ascunde în alte înţelesuri

îl prind şi îi pun semn roşu de inimă

dacă aş deschide porţile mele bratele ar fi chei

cu ele învârt universul din jurul meu

amalgam de rosturi, mă îmbrac cu paltonul versului alb

la  gât am o eşarfă roşie de metafore

printre rânduri cresc trandafiri

nu mă feresc de cuvinte banale

 ele au dreptul la un alt înţeles

eu am dreptul la un sinonim pe lună

raţie

porţie

cotizaţie la Ateneul Alfabetului

mă găseşti printre copaci

culeg de pe frunze ce-a mai rămas din toamnă

foto: deviantart

Gratiile orelor

Aveţi ceva în mână?
Doar un pix…
Sttt…şi timpul îndesat prin buzunare .
E al meu, presar în urma-mi să ştiu drumul înapoi.
Între mine şi eu se cască o prăpastie.
Privesc pe un ochi de sticlă.
Înăuntru zâmbesc, hidos, vinile.
Palmele le aruncă, una câte una -
tu eşti de vină…simt bulgări reci topindu-se pe tâmplă.
Mâinile se frâng. Degeaba!
Ochii, ochii sunt de vină, au văzut şi n-au tăcut.
Au lăsat lacrimile să curgă.
Au răzvrătit toate gândurile împotriva pumnului ridicat!

Mi-am înhămat pulsul la căruţa orelor trecute.
Acum, Timpule, mă închizi în propria-mi soartă
cu pielea drept cătuşe?
Bolovanii secundelor mă trag şi mai adânc, în mine.
De ce mă pedepseşti?

Pentru că m-ai îndesat în buzunare.
Lacrimile te-au trădat. Eşti neputincioasă.
Primeşti pedeapsă cu suspendare.
Oasele să-ti brăzdeze trupul , ridurile să-ţi fie răni.
Voi lăsa, totusi, soarele să-ti aducă aminte -
drumul întotdeauna duce către lumină
chiar dacă, uneori, înăuntru, e întuneric
dar lacrimile au gustul libertăţii atunci când spală
sufletul!

foto: the window of the soul by panic button - on devianart

cuvânt în gând

descrie-mi încet, tiptil

ce e cuvântul?

nu pot să-l scriu, mă  sperie  vântul

l-aş alunga să se-nfiinţeze-n culoare

dar  i s-ar şterge marginile

dinspre soare.

atunci îl las…

crească printre litere răzleţe

să ningă, să plouă în anotimpurile şterse

de pe-un şevalet în forma lui de stea

mai bine-ascund cuvântul

în pragul casei, într-o micşunea

iar tu, să-mi vii mereu 

şi-n buzunarele cu nuci

să-mi ţii cuvântul

captiv

cules din dorul pentru lunci

şi atunci

să mi-l aduci să-l pun în olul meu din suflet

să-mi fie umbră pe al pământului umblet.

 foto - erissa  - deviantart

Copacii au timp de singuratate

vezi cum stă copacul la marginea oamenilor?

ai zice că veghează, el de fapt ascultă şoaptele.

dincolo de ferestre, o gospodină  întinde rufele pe sârmă.

cârligele le-a împrumutat din gândurile metalice,

cearşafurile sunt pline de vise

oamenii le lasă pe ele atunci când dorm.

altundeva, un copil scrie înclinat, îi este aproape copacul.

îl descrie la lecţia despre toamnă, la calendarul despre vreme.

 semafoarele veghează drumurile.

oamenii sunt închişi în blocuri.

între ei se cască pereţi de beton  precum cutii de chibrituri,

insecte prizoniere îşi bâzâie zilele.

doar copacul de la margine de oameni

ştie când e toamnă, i se rup frunzele,

cad într-o urmare logică, a anotimpurilor.

ştie când e primăvară, îl dor mugurii,

 îi trec prin trupul fără semafoare

să vadă adevărata lumină.

ştie când e vară, îl pedepsesc razele de soare

să îi fie cald, să-i plimbe frunzele de colo-colo lin,

puzzle dezordonat pe cerul de deasupra.

ştie când e iarnă, fiinţa zăpezii

îi lasă afară doar ghearele-crengi

să se tânguie alb, de rugăciune,

să ierte Timpul oamenii  care au uitat

de anotimpuri în cutia lor de chibrituri

din care nu mai ard decât o dată

când săruta precum fluturii, lumina.

copacii au timp de singurătate,

oamenii au Timpul în ei.

foto: Dixie ( Florina Nastasie)

neastamparul pasilor

respir greu printre semafoare

un ochi se schimbă în roşu

frunzele toamnei căptuşesc  rotundurile

a  aşteptare

alt ochi se schimbă în verde

primăvara bombardează crengi

întrebări despre începuturi

în forma neprihănită a mugurilor

una-doua

 una-doua dungi albe de zebră

 agăt gândurile pe sârme anonime

le las acolo să le păzeasca  vântul

mângâi cu privirea chipurile crispate

aş căptuşi ochi cu firimituri de pâine

să nu mai văd atâta foame şi bărbi ţepoase

mai bine mă îngrop într-o privire de copil

el ştie să mă râdă

el ştie să mă plângă nevinovat

 înca nu ştie culoarea semaforului

un meduz şi o meduză

Un meduz şi o meduză
Şedeau ziua buză-n buză
Când s-a luminat de noapte
Au plecat în două şoapte
Să se-ascundă în urzici
Du-te bă, că minţi, de-aici!

Ea, meduza, cam neghioabă
Se împiedică de-o barbă
Şi cu ochii cam aiurea
Scutură privind pădurea.
Din tufiş, un licurici
Îi căzu cu tronc şi plici
Şi i-a tras o uitătură
De o luă pe scurtătură.

Şi meduzu` singurel
Se-aseză pe-un năsturel
Plânge după a lui muză
Că-i dădu un brânci c-o buză.

Dă-o-ncolo de meduză
Că o am tapet pe bluză
Că iubeşte licurici
Şi mă doare în lipici.

Îmi găsesc eu o steluţă
Şi o pun într-o sticluţă
Să mă-mbăt şi eu pe-aici
Şi pe cer să văd stelici…

Un meduz şi o meduză
Îs îndrăgostiţi de-o muză!

ganduri cu mere

Să spal cu săpun un soldat de plumb
Mă tem că i-aş scurge ochii în bule de spumă.
Aş vedea cât de albă e ploaia
când vine pe negândite.
Mâine voi asculta la radio ca şi astăzi -
Vine toamna tot mai adânc.
Cu bocancii în viaţă întră, adică e vie,
Tiptil,
Ca un crocodil stăpân pe solzii lui,
În lacuri se-aud scârţâiturile motoarelor.
Halucinaţii cu ancore de vapoare.
Scrâncioburile se mişcă, ritmic.
Toate de pe pământ în aceeaşi direcţie
La stânga mai tare,
La dreapta mai înspre soare.
Copacii au făcut sindicatul măturătorilor de ceruri.
Podelele îngerilor sunt pline de frunze.
Le intră în păr, printre aripi, pe sub unghii
Cojile de copaci…
Câtă asemănare cu ziua de astăzi.

Dacă n-aş sta într-o staţie de autobuz
Atunci când plouă trenul trece pe lângă mine.
Calea ferată e lângă şosea, n-am înnebunit eu!
Scrie în ruseşte pe tren, e vechi, transportă şi ziare
într-o limbă pe care n-o înţeleg
o citesc pe chipurile care fug
odată cu imaginea de la stânga la dreapta.

Câte gânduri îţi taie mintea
atunci când mănânci
un măr pe-o margine de toamnă.

sarituri in ploaie

plouă

în gând

pe pământ

plouă mărunt

râd

în versuri

de rând

râd numărând

adorm

în vis

pe frunze

adorm meduze

toamnă

în noi

de ploi

râd cu voi

foto devianart

ma aduni din anotimpuri

toamna s-a spart în două

într-o nucă.
jumătate mie,
jumătate ţie
culeg cojile
le pun în foc
să ardă frunzele gândului
una câte una pâna la cea din urmă zi.
din toamnă zbor la hotarul iernii.
acolo mă desfac în picturi fără nume.
mă ning în chip de fulgi
peste palmele tale.
fiecare va spune o poveste.
lumina flutură perdeaua
în semn de prezent
tu mă iei în braţe.
numai lângă inima ta simt că învii.
mă aduni din mine
din fiecare fulg topeşti o lacrimă
cu fiecare picur mă hrăneşti
ca pe-un fir de iarbă mă creşti
când mă săruţi vine primăvara.
Iubite,
coace-mă la sânul verii
pune-mi cercei de cireşe,
obraji de mere,
păr din spic de grâu,
trup de nor încins c-un arc de cer.
hai să cerem binecuvantarea cerului
prin poarta literelor
mereu fi-vom doi copii
c-o lume crescută în ei
cât toate anotimpurile unite într-o nucă
jumătate a mea,
jumătate a ta.

scrisoare catre toamna

Să laşi o mână pe obraz

Să stingă-n mine noaptea
Apune soarele-n amiaz`
Din gând mi-alungă şoapta.

Că-n lume suntem trecători
Precum o frunză pică
Dă-mi toamnă dor de nori
Şi nu-ţi mai cer nimică.

cum creste toamna?

aici e toamnă

iubite

uite dacă pui mâna

cresc crengi pe inimă

dacă ţii privirea pe ele

poţi vedea fructele

aşa e culoarea iubirii

roşie

închid căldura verii

rugul murelor

vorbele frunzelor

uite dacă priveşti aici

vei vedea că din urma literelor

răsar copaci

crengi s-au întors cu vîrfurile

în pământ cuvintele par rădăcini

iar braţele

braţele te strâng

auzi vorbele frunzelor

n-au ştiut niciodată

să tacă iar eu

eu n-am ştiut

decât să cresc crengi

să nu uiţi nicicând

cât de roşie

îmi este îmbrăţişarea

Ce se poate face cu o coală albă de hârtie?

Oamenii au uneori gânduri pe care le-ar rupe.

Bucăţile le-ar îmbina apoi să ţină inima întreagă

Iernile ar fi mai călduroase iar ţurţurii n-ar mai înţepa.

Oamenii ar putea desena pe-o coală, nori

atunci plânsul le-ar fi izbăvire şi în loc de pietre

mările ar avea sub valuri, epilogul alb al ochilor.

Oamenii ar putea căptuşi cerurile cu inimi şi din loc în loc

ar scrie pe ele cu degetul uns de de toate culorile arcului

ar alunga pentru totdeauna tristeţile din aripile păsărilor.

Oamenii sunt închişi în litere şi colile albe

sunt porţi spre lumi deschise de simpli scribi de altădată.

semnaturi la capat de anotimp

Rând pe rând se aşează păsările

semnături la capăt de anotimp.

Rânduri, rânduri pe-o pagina albă de gând

printre straturi de inimă

sapă cu doruri, amintiri dintr-o copilarie…

- Eu sunt o culoare!

- Ba tu eşti o fetiţă!

- De ce?

- Culoarea e culoare, fetiţa e fiinţă,

tu eşti fetiţă pentru că eşti fiinţă.

Apoi pleacă amintirile stoluri, stoluri

Încolonare spre apusuri-răsare

Pe negândite ninge

pe la tâmple.

Cât de alb e dorul de viaţă

numai iarna o ştie

atunci când îi creşte pe sub zapadă

primavara ca un puls.

Anotimpuri de viaţă.

Copilărie din alte anotimpuri.

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Poezia a fost inspirată de fotografia lui Daniel (Toth), un adolescent talentat în fotografie şi caruia îi mulţumesc pentru că mi-a îngăduit să aşez versurile lângă fotorafia care le-a inspirat!

http://tothdaniel.blogspot.com/

9

în fiecare dimineață 

e începutul cărării

alegem să mergem

alegem să ținem ochii închiși

alegem tăcerea

prin labirintul vieții se merge viu

începutul e la alt capăt

de acolo începe să se destrame Soarele

dimineața cad ploi

atunci ghemul are noduri

mor oameni

ghemul are alte noduri

oamenii nu vor alege niciodată 

capătul de drum

sau poate că da 

cei care merg

din nod în nod

din loc in loc

căutând ancore

pentru lumea de dincolo

oamenii nu vor alege niciodată

capătul de drum

își trăiesc răsăriturile

îmbrățișându-l cu aripi

până când perna timpului

le va ține captiv

somnul

pentru veșnicie

oamenii nu știu niciodată

unde e capătul de drum

iar drumul 

niciodată nu se termină

cu oamenii

apartenență

oamenii locuiesc în odăi
de jur împrejur stăruie
răni decojite pe suflet
Timpul

oamenii locuiesc în ei
de jur împrejur stăruie
bucăti rupte din ei
respirațiile

oamenii locuiesc în tăcere
de jur împrejur stăruie
chipuri fără glas
umbrele

daca oamenii s-ar închide în ei
Timpul ar căra pietrele trecerii
pe muntele umbrelor
lângă odăi
scările către veșnicie
s-ar rostogoli în umbre

atât de adânci sunt oamenii

drumul spre casă

atunci când tac

oamenii fabrică zile cu răsărituri artificiale

lămpi pâlpâie în loc de inimi

talazuri izbesc margini de eu

bărci de salvare aduc rânduri de gânduri

la malul de care se prind cu mâinile

alți călători rătăciți prin lumile Timpului

cerșetorii nu au nimic din jur

dar au totul din ei

libertate

plutesc precum insule mișcătoare

pe apele pline de crengi rupte din umeri

în încercarea de a fabrica plute de trecere peste un timp

îngust

trecător

anonim

repede

la poarta Timpului astâmpar setea cerșetorilor

desaga mi-e plină de pâinițe sfințite

troițe albe pe drumul spre inimi

să știe oamenii drumul spre casă