vezi cum stă copacul la marginea oamenilor?
ai zice că veghează, el de fapt ascultă şoaptele.
dincolo de ferestre, o gospodină întinde rufele pe sârmă.
cârligele le-a împrumutat din gândurile metalice,
cearşafurile sunt pline de vise
oamenii le lasă pe ele atunci când dorm.
altundeva, un copil scrie înclinat, îi este aproape copacul.
îl descrie la lecţia despre toamnă, la calendarul despre vreme.
semafoarele veghează drumurile.
oamenii sunt închişi în blocuri.
între ei se cască pereţi de beton precum cutii de chibrituri,
insecte prizoniere îşi bâzâie zilele.
doar copacul de la margine de oameni
ştie când e toamnă, i se rup frunzele,
cad într-o urmare logică, a anotimpurilor.
ştie când e primăvară, îl dor mugurii,
îi trec prin trupul fără semafoare
să vadă adevărata lumină.
ştie când e vară, îl pedepsesc razele de soare
să îi fie cald, să-i plimbe frunzele de colo-colo lin,
puzzle dezordonat pe cerul de deasupra.
ştie când e iarnă, fiinţa zăpezii
îi lasă afară doar ghearele-crengi
să se tânguie alb, de rugăciune,
să ierte Timpul oamenii care au uitat
de anotimpuri în cutia lor de chibrituri
din care nu mai ard decât o dată
când săruta precum fluturii, lumina.
copacii au timp de singurătate,
oamenii au Timpul în ei.
foto: Dixie ( Florina Nastasie)
