September 24, 2009
rugina
jumatate frunza, jumatate rugina
m-adapostesc in vitralii
cu cerul tomantec
si stiu ca sunt boaba
sunt strop si, diurna,
imi cer apogeul
acelor jelanii
toate plang si parca-s apusa
din vara spre iarna
din noi spre aproape
ma bantuie cercul
sunt involuta
si tot ma iubesc
si parca-s departe.
September 21, 2009
timp?
drumul aluneca printre fraze
frig...panza de paianjen
se tese printre frunze galbene
necalcate
dedesubt, coji de nuca
fix la sase suna ceasul
de n-ar fi codrii albastri
de ceata
caii n-ar sti ca e dimineata
o clanta ruginita
rotunde boabe
fereastra scorojita
spunea un batran ca
drumul se rupe cand prapastia
cere pasii
mi-ar fi frigul intuneric
de n-as cere
luminii
fire
sa trag de sfori
viata
September 14, 2009
castitate
e casta zbaterea de aripi albe
in zbor pus-am
inaltarea firii
rodul semintelor de rasarit
rasaditu-l-am unde se-ntalnesc priviri
legate
cu fir adanc de verde
in pamant alungat-am pasii zdrobiti
de-odinioara
morti intr-o uitata toamna
esarfe impanzesc tot cerul
decupez cu-n-flacarare
dor si strangere
de palma
stiu ca nu mai doare
c-un sens adun metaforele, toate
sa le sadesc
seminte
in ochi
in degete
in fiecare noapte
September 13, 2009
algoritm
September 08, 2009
N-au vina umbrele intr-o statuie...
zori curg in pleoape
fir de lumina-ntrebator
alunga spre departe, stinse soapte
te chem...cu mana-ntinsa
hai vino,
astept,
adorm...
miros de stele pana-n oase urca
dincolo de respiratii, e cuvantul
degete aspre ma dor
sa plang as intepa privirea
adulmec umbre-adanci, de lup
hai vino, umarul s-atingi
si ploaia in sarut, sa stingi
pe loc ma-nvart, intr-un tablou
ma-ncui cu lacat ruginit
ravasit...
pe dealuri ninge cu chei de-argint
frunzelor din toamna inchinat-am vrerea
intr-o statuie sparta risipit-am durerea...
umbrele n-au vina ca ploaia loveste
cum nici podelele n-au vina ca viata-n pasi
descreste...
firidă în umblet
să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere
O, ce blasfemie în faţa vieţii!
păsări dorm somnul oamenilor
în umblete de nisip.
creştetele pădurilor zăvorăsc
în umbrele copacilor
ideea de libertate.
miroase a răşina lemnul de brad.
oare înăuntru sunt încuiaţi
paşii oamenilor?
adevar
padure cu suflet de toamna...
parere de toamna
adevarul diminetilor
Verde viu!
Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor
oameni de humă
întotdeauna uşile au trecut prin mine
le-am deschis cu teamă
de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele
mereu necunoscut,
mereu aceleaşi bube lumeşti.
unii oameni rănesc uşile,
nu le închid în urma lor
atunci ele se surpă pe margini
din mine se dărâmă redutele încrederii.
ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,
le ud cu apa ochilor, le încheg,
apoi cu mâini grele de timp
lipesc cu lut marginile uşilor.
lutul desparte întotdeauna lumi, camere,
lutul închide, pansează, înalţă,
pune punct pentru noi începuturi.
întotdeauna am trecut prin uşi
ca un mag tăcut printre poveri de humă
pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit
dar multe mă dor pentru că mă tem
că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi
voi adormi liniştită ştiind că Timpul
întotdeauna va învăţa oameni de humă
să închidă, să ardă, să lipească şi apoi
să adoarmă...
Timp cu fluturii
Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...
Apusul îmbrățișează cerul
Apusurile răsar dincolo
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.
Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.
Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...
Vorbesc intre ele anotimpurile
Tăcute trupuri de pământ...
Tăcute trupuri de pământ
uitat-au în fire de nisip
iluzia zborului
încuiat în pași...
Doar frunzele
mai amintesc
de căderea timpului
în vidul clepsidrei...
Lumină și întuneric
Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...
Cerului...
din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...
Cândva
mi-e teamă că,
odată,
îmi voi privi mâinile
și le voi plânge
cu lacrimi
povestindu-le îmbrățișarea.
Iar ele vor fi atât de secate
de
brazdele timpului
încât
se va fi cuibărit în
cele zece degete
o ultimă dorință:
să-și amintească
timpul în care
erau doar ele,
un chip
și rotundul soarelui
la răsăritul luminii…
mi-e soarele-n palmă
și-un răsărit…
Doar toamnă?
Am...
până când am invăţat că iubirea este.
Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...
Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.
Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.
Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.
Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...
Copacul frânt din trunchiul de rugină
E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.
iubire...
Amintiri
Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,
mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,
aduceri-aminte,
pantofi cu tocuri cui,
drum împreunat cu altul,
la răscruce, troiţă,
la capăt de drum, biserică,
ultim drum, funerar,
trezire la viaţă
în palme flori,
respiraţie verde de iarbă,
cuşma răstorn pe-o ureche,
neantul vorbeşte din noi,
veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,
eternitatea moare într-un veac
cȃt o secundă.
Lumină sfântă!
Balon de săpun
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...
atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.
atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.
soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.
în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...