Soarele e rotund

ispăşire

nu-mi potrivesc ceasul decât dupa mersul valurilor
îndărăt de stânca pe care mi-au murit gândurile
exterminate de-un alt gând real că viaţa-i o ispită
 - Ce mă chinuie noaptea în vis?
 - Căutarea unui întreg paradis!
toate sunt trecătoare precum florile de cireş, primăvara.

izbăvire

căutare printre idealurile în care
a murit speranţa lasând locul de lemn, rotund
precum o nucă. Mâine voi plăti cu vina că descos orizonturi
de unde nu există nici măcar degetul ridicat
a ameninţare (aşa mă dojenea mama când eram în vizită)
m-am întors pe partea cealaltaă, zgârii cu unghia pe asfalt
poate caldarâmul îşi mai aminteşte tropotul cailor
să îi chem să mă ia la ora douăsprezece de la magazinul din colţ
de unde cumpăram pâine la cartelă. Mă ţine captivă amintirea.

- De ce, mamă, soarele e aşa rotund?
- Pentru că e pântecele din care se nasc oamenii la vreme de adevar!

Pasari, corabii de cer

mi-am spus ca pasarile sunt corabiile cerului

asa, intr-o pauza de duminica

aveam o saptamana de cand

ma gandeam ca poate lacrimi

sunt si pasarile

slobozite de genele cerului

sa-si caute obrajii pe care sa planga

(atunci cand omul plange

simfoniile sufletului ascut arcusurile

sangelui)

la un ceas de asteptare mi-aparu

arc de cer

culori aliniate-n pauza de timp

- totul are o pauza in zilele noastre -

numai omul are pauza vesnica

la hotarul dintre

a fi

a fost

mangai vantul, dorurile ma dor

dorm pana dimineata

intr-o parere ca pasarea mea zboara

intotdeauna acolo

unde se adapa cerurile in drumul lor

catre obraji....

Un loc al meu

Locul meu e acela din care plec
si ma intorc de fiecare data cand mi-e frig
de ploi
de mine
de noi

Locul meu e acela in care ma nasc
de fiecare data cand ma rapune un gand
de ploi
de mine
de noi

Locul acela e doar al meu
daca ma inchid in el vad cum cresc
pasarile ca o speranta dupa atatea ploi
(pana la caderea frunzelor ma cresc, primavara!)
rascumpar astfel vremea in care fugeam de mine
ascunzandu-ma dupa lutul casei cladita-n cuib de lumina

Locul meu e acolo unde mi-e cana de lut
din care-si astampara setea trecatorii
isi cauta toamna ca pe o izbavire,
ca pe oglinda fantanii care are geam de cer
si e ferecata c-o suta de lacate, unul pentru fiecare an
in care m-ascund de fiecare data
de ploi
de mine
de noi...

foto: ema mihalachi

http://oraexacta.blogspot.com/2010/05/un-loc-al-meu.html

Cob rotund ca un gol

spuneam intr-o zi asa, intr-o doara

as vrea sa fiu un cub intr-o singura nara

anormal

cu laturile inegale

facut dintr-un soi de petice banale

albastre din soare-rasare

sau rosii din macii in floare

sau verde din prund si din lunci

sa ma strang din lume atunci

cand maine lumina va fi

mai calda ca-n ultima zi

trezi-voi in mine dorul de prunci

cum eram copila pe-atunci

sprijinind sori in genele dese

acum ma caut

printre picturile,

rupestre

din suflete pline de gheata

eram un eu, candva,

inainte sa-mpart

si lui o bucata de viata

si ei

si lor

si mie nimic

un gol

imens

si-un cuib de furnici

ma trezesc azi si maine voi fi

ca atunci cand ma stiam

fiinta dintai

m-adun si merg departe, prin ploi

sa-mi spele norii

noroiul din sufletu-mi,

suntem goi

suntem oameni,

suntem pacate

suntem si ploi...

foto: devianart - Shalora

Zi de mai cu Eugen Simion la Universitatea "George Bacovia" Bacau

Bacău, 6 Mai 2010, atmosferă de sărbatoare la Universitatea “George Bacovia” Bacău. Debutează a doua Ediţie a Conferinţei internaţionale “Economy Transdisciplinarity Cognition” cu tematica în Drept, Politici Economice şi Dezvoltare Comunitară. Anul acesta, un moment de o însemnătatate deosebită atât pentru elita senatului universitar cât şi pentru studenţi l-a reprezentat acordarea titlului de Doctor Honoris Causa academicianului Eugen Simion, preşedintele actual al Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române, director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu”, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi posesor a numeroase titluri de recunoastere naţionale şi internaţionale.
Desigur că festivitatea a fost una emoţionantă, plină de încărcătură sufletească. Uneori, în viaţă există momente importante pe care noi, oamenii, nu ar trebui să le lăsăm să treacă, indiferenţi, dacă se desfăşoară în cercul strâmt în care ne ducem existenţa, ci ar trebui să ne oprim din goana timpului pentru a ne hrăni sufleteşte din comoara celorlaţi semeni. Pentru mine, unul dintre ei este şi domnul Eugen Simion. Nu doresc să scriu acest articol plin cu datele seci, comunicate ca pe o ştire care a ţinut zilele acelea prima pagina, ci-l scriu după ce un timp am fost şi, voi fi şi de aici încolo marcată de prezenţa atât de modestă dar şi copleşitoare a unuia dintre Marii Oameni al literaturii contemporane. Privesc acest eveniment cu ochii studentului, bobocului, cum s-ar spune, care a simţit inima vibrând pe tot parcursul desfăşurării evenimentului. Desigur, multe personalităţi ale oraşului au fost prezente, de la primar până la foşti studenţi ai Domnului Simion, actuali poeţi şi oameni de cultură la rândul lor, însă două au fost momentele care m-au impresionat mult, pe mine, ca om. Primul, în ordinea desfăşurării a fost discursul domnului Rector al Universităţii, în “dulcele grai” moldovenesc, discursul unui “om matur”, modest care are o calitate importantă spun eu, citez din spusele domniei sale  – “calitatea de a mă bucura dar de a mă bucura sincer, până în adâncul sufletului de înţelepciunea, de talentul altor oameni.” Aşa cum spune domnul Toader Gherasim, “la început a fost Cuvântul” pănă când realizam că de fapt “Cuvântul este totul” şi poate că unul dintre momentele în care ne dam seama de acest lucru este tocmai când un om ca Eugen Simion, vine în “inima Moldovei” pentru a ne vorbi despre sine cu vorba domoală, modestă, plină de învăţăminte a unui om format la şcoala marilor oameni ai culturii române fiindu-i dascăli Tudor Vianu, George Călinescu,  Alexandru Rosetti, şi mentori încă din copilărie, Eugen Lovinescu sau Garabet Ibrăileanu. Al doilea moment care mi-a pus semne de cugetare pentru mult timp a fost discursul domnului Eugen Simion de după acordarea distincţiei. Discursul la fel de modest, plin de lucruri folositoare pentru minte şi suflet, al omului – de data aceasta – Eugen Simion. De la care am primit un îndemn preţios: să trăim istoria, să profităm de libertatea cuvântului, să nu lasăm literatura să moară. Cu tristeţe ne-a spus-o ca pe o constatare dureroasă şi adevarată. Cele trei verbe “a fi”, “a avea”, “a face ceva” au fost unele dintre cuvintele care mi-au rămas ca un punct de plecare în ceea ce sunt sau ce voi fi de aici încolo. Marele academician mi s-a înfăţisat ca un om simplu “după vorbă, după port” (cum spunea Eminescu, poetul faţă de care criticul are o însemnată preţuire închinându-i multe dintre studiile sale de-a lungul activităţii şi vieţii). Nedorind să fac abstracţie de nenumăratele titluri care nu fac decât să confirme valoarea sa profesională, am vrut să-l văd ca pe un om pătruns de tainele sensibilităţii, pasiunii pentru meserie. Meserie despre care ne-a spus că i-a “sacrificat” multe duminici, vacante şi care în cei cinci ani de după facultate, timp în care a  fost şomer, i-a oferit una dintre cele mai frumoase perioade din viaţă. Aşa cum am avut ocazia să-i spun, consider că în acea zi de Mai, am fost eu însămi, contemporană Cuvântului şi la fel cum domnul Eugen Simion aminteşte cu atâta dăruire şi recunoştinţă de Marii Români pe care i-a văzut şi s-a bucurat de bogăţia lor sufletească dintre care cei amintiţi mai sus şi pe lângă ei, Nichita Stănescu, Marin Preda, Şerban Cioculescu, aşa îl voi păstra în amintire pe Omul Eugen Simion. Cel care, cu un scris simplu şi surâs blajin, mi-a lăsat pe o pagină de carte, un “gând bun” ca să am “noroc în toate”, într-o zi de mai, în vremea studenţiei mele.

Arde timpul sub piele, din mine creste iarba

la fel cum sunt jocurile de lumini

in care niciodata nu stii unde se aprinde

speranta

asa sunt jocurile sortii unde niciodata nu stii

unde sunt polii nesupunerii fata de noul pantofar

intotdeauna acelasi cioplitor tacut de ghete

de gheata, inpertinente, inocente.

la fel cum sunt troitele, mereu iti faci cruce

cand treci pe langa ele

asa sunt mutii sortii

nu cer nimic cu vorba, doar cu durerea,

cu golul privirii din care au secat toate apele ochilor.

odata aveam o rochita roz, un sotron

si ace de siguranta sa repar, temporar

relele vesmintelor

astazi, ma dezbrac de hainele pe care le port

ca de pacate atunci cand pasesc intr-o biserica

la fel de mult ma doare timpul

il simt cum ma arde pe sub piele

din mine creste iarba pe care se vor odihni, candva,

melcii, greierii, pietrele si toate ale pamantului

doar atunci visele-mi vor avea gustul verde-al primaverii...

livada de nuferi

iubite, din mantia cerului strans-am pentru tine

caderi catre sfori de-orizonturi

mergem sa vedem unde pica fiecare stea

poate salvam de la neuitare, oamenii?

umeori corbii vor sa-si sature foamea de umbre

din palcuri de noapte sadite mai adanc

de copacii padurii atunci cand cad rapusi

de ploaia celor ce nu se mai pot intrupa

decat in apa de-atata greutate de pacate

sub mainile mele creste iarba

o simt cand respir ca si cum as hrani-o

cu respiratii, ganduri, doruri,

sange o adapa si-as rupe un buchet

doar ca sa vezi cat de vie sunt,

pastrez livada de nuferi crescuti pe crengi

in locul merilor

doar asa puritatea raiului nu va fi nicicand intinata

de ispita fructului din care musca oamenii

de fiecare data cand e dimineata

iubite, iti spun ca vreau lumina ta...

o stii, cu inima si mai departe

dintr-o cana de cafea

rasar dimineti pentru doi unite-ntr-o boaba...

pe jumatate semn de umblet

stii daca as bate la portile dorului tau

poate ca mi-ar raspunde pasii nenascuti

iar maine ar fi la fel de lumina

ca cea de la becul de colo

de nu stiu de unde,

nu conteaza,

de altfel atat de reale mi se par uneori lucrurile

incat daca le-as lua in spate

le-as simti ca pe pietre, precum Sisif,

precum melcul, clasicul,

care-si va duce pentru totdeauna casa in spinare

a fost poate, pedepsit sa nu lase loc de buna ziua

nici macar talpilor pe jumatate semnul umbletului

pe cealalta jumatate marturia ca un om

a fost pe aici

pe unde se ridica troitele de prin 1800

gandurile m-alunga din nou

spre poarta poeziei

e cineva acolo sau ma culc din nou

cu piatra sub cap

pedeapsa c-am fost

si inca sunt om?

pribegi pe drumul sorţii

pe stradă oamenii sunt grăbiţi
îndeasă mâinile în buzunare, ochii spre soare-răsare
şi merg pe unde aleg
să-i poarte paşii. Culeg
numai priviri terne,
legate cu şnururi de gânduri
eterne.

Abia dacă vede pe unde merge
femeia cu părul ca spicul de toamnă
ochi albastri, trişti, şi-mi plânge în suflet
în hohote, fără cuvinte.

Printre oameni, semafoare, catrene de zebre
desene pe stâlpul de telegraf am vazut-o
cu gulerul hainei, lung precum n-am închipuit-o.

era mută, nu zâmbea, toate erau cu un nu
prelung, printre paşi arăta un carton simplu
şi alb
cu scrisul cam negru, corect, neşters nici de vânt
voia bani şi atât
nimic altceva la un schimb
nici macar îmbrăţisare, zâmbet sau floare
doar tristeţea-i era pe chip,
atotstăpânitoare.

din câte vieţi ne mai alungă oare sorţii
şi prin câte guri de lume aruncăm cu bucăţi
din noi pe ferestrele morţii?

foto devianart

Stele fără dimineţi

razbat din frunzele de nuc
povesti cu gust de roua
din cer de-aproape de cuvant
ning flori de mar. e timpul sfant.

vin picurii de roua si le cant
cu ochii-nchisi si mana spre zenit
sa vina glasul fluturilor in zori
acolo unde ne-ntalnim adeseori.

la o rascruce-ntre sens si o idee
o ruga-n faptul serii, sunt atee
nu cred in noptile cu vise reci
stele fara dimineti te chem sa-neci.

ploi vin sa spele ranile din noi
si pleaca-atunci cand suntem amandoi...

multumesc Emei pentru colaborare, fotografia ii apartine! :)

http://oraexacta.blogspot.com/2010/05/stele-fara-dimineti.html

Gândul întrupat din mamă

dacă păsările lumii ar fi închise în colivii
aş rămâne descumpănită
privind marginea lumii
dintâi.

pe lângă pietre arunc umbre, le ferec în chei fără uşi
pândesc păsările să-si trăiască libertatea dincolo de nori
să nu le vadă ochii hulpavi ai oamenilor.

dacă aş şti rostul tăcerii
m-aş închide într-o umbră pe un perete
să ştiu când vântul e pustiu şi când umblă hoinar
pe lîngă ghete
de fete.

mă tem însă că s-ar scurge de pe mâini
broboane de transpiraţie printr-o înţelegere plină de graţie
şi Doamne, câte păsări ar trebui să chem
să se sature cu apa mâinilor mele?

atunci am ales să tac, să rezem tâmpla de nicăieri
poate aşa nu mă ştiu cuvintele pe unde sunt
şi le spun de peste tot, efemer, să nu-şi uite păsările din zbor.

cândva, fost-au cuvintele păsări,
scrise,
plânse,
se ridicau până la cer şi înapoi
atât de înaltă le era umbra încât se odihnea pe ochii mei
de când sunt tintuiţi sub pleoape
ca şi eu, omul, dormit dintr-un zbor
în liniştea unei primăveri care nu-i a mea
dar o fur din flori, zăbavnic, plângător, repede.

nu stingeti păsările în zbor, nu ucideti cuvintele în umbre
dorm lacrimile sub pleoape atât cât sunt eu aici

prinsă într-un bolovan de sare
nicăieri nu-i mai bine decât în liniştea de sub aripile păsărilor
nu mai dorm decât o viaţă

apoi voi pune la păstrare sub piatra de mare
bobul de zăbavă că am fost în lume, gândul întrupat din mama.

foto: devianart

ierni topite

strang incet fire de prezent,
cutii pline cu vise
cartonul cu gauri l-am uitat pe pamant
adapost pentru carcase desprinse
din stresini de case curge un val
de apa topita cu gheata
ramane un semn de-ntrebare nestins
nici de amurguri cernute
din pasi ce-au ramas astazi, pe drum
am scris poezii invechite
ma-nclin pana-n adanc de cuvant
ma-nchid in povesti fara vise
nu vreau flori napadind peste ochi
sau brate intinse la soare
mai vreau sa aduc intre mine si Prut
o pata de sange, aprinsa culoare
de-apus rupt dintre frunze si ploi
astenie de mine, integrala de vise,
nu vreau, strain de cuvant
sa plec peste tari necuprinse.

in sufletu-mi construiesc incaperi
pentru cei ce nu-si pot topi iarna...