April 19, 2023

În numele tatălui - autor Natalia Onofrei

 




Partea interesantă a paginilor de socializare este că descoperi oameni care prin ceea ce scriu, te îmbogățesc sufletește! Așa este și Natalia Onofrei pentru mine! "Descoperită" în lista unei dragi prietene, am găsit în ceea ce scrie, bucăți de realitate care te fac să îți pui întrebări! Ei, pentru acest motiv, n-am ezitat niciun moment atunci când ne-a dezvaluit vestea apariției cărții sale și i-am lăsat mesaj că doresc să o citesc!

A fost refuzată de cateva edituri și Natalia, ca o femeie vrednică, trecută prin viață, și-a suflecat mânecile și a trecut la treabă: s-a ocupat de publicare și prezentare în spațiul public! Mă alătur și eu celor ce au citit cartea ei și i-au răsplătit munca cu îmbrățișări de cuvinte!
Așadar, satul pe care îl prezintă Natalia este unul "tranșat" de imaginile bucolice care să îți transporte imaginația într-o lume a visării! Este lumea satului, dezgolită de metaforic, înfiptă adânc în creierul cititorului cu țărușul realității, într-o tușă atât de vie, încât recunoști instantaneu prezentul, căutând febril în minte, asemănări cu ceea ce te înconjoară. Le găsești ușor și le potrivești ca într-un puzzle a cărui ramă de lemn, ți-o oferă solemn și fără explicații, chiar autoarea! Cum potrivești piesele?
Natalia îți oferă libertatea (ghidată și ea) de a stabili ordinea dar nu și forma! E precum un joc de șah, cu deznodământul la cititor, autoarea îți oferă undița, peștele îl cauți tu!
Sunt bucăți de realitate pe care cei ai satului o știu, o simt, o traiesc dar destul de des o disimulează din dorința de a se eschiva prezentului "cariat" de trecerea timpului, dar firesc în mersul lucrurilor.
Natalia are finețe de psiholog, de observator imparțial al lumii satului orășenizat dar care păstrează totuși, cioturi de tradiție care se respectă pentru că "așa trebuie". Simbolistica e rătăcită printre kitch-urile importate din episoadele de migrare/remigrare ale celor care trăiesc încadrați in contrastul colțuros al satelor, acolo unde se îmbină dranița cu tabla de ultimul tip! La Natalia, satul e SAT! Ancestral, peste care trecerea timpului a adus doar fuior de neologisme, frunze ale unui altoi pentru ramurile Copacului Vieții, cu rădăcini și trunchi din care au crescut ramuri și Creangă, Rebreanu, Sadoveanu, Slavici sau Marin Preda, la rândul lor!
Lumea satului se învârte în jurul femeilor, într-un "matriarhat" camuflat de paharul de țuică, de pumnul și ghioagele bărbaților, treziți doar de bagajul genetic moștenit, firesc dar în același timp rușinos pentru gura satului și care se stinge în fața sentimentului de unitate și veselie, în mijlocul cătunului. Chiar dacă vorbim despre nuntă sau despre mort (înmormântare), este singurul moment în care coeziunea oamenilor, sentimentul calmului, voii bune și colaborării este liantul care îl ține pe el, satul într-un cerc temporal, același din cele mai vechi timpuri și în care tarele perpetuate din generație în generație aparțin locului și sunt acceptate prin punerea sub preș, trecerii cu vederea sau includerii în categoria "normalitate".
Nu este o carte ușor de citit dar este o carte de citit de mai multe ori!
"În numele tatălui" este povestirea care le ține unite pe celelalte, e palma care ține degetele! Natalia e un scriitor care are curajul să ne arate realitatea, așa cum este ea: necosmetizată! Am citit cartea cu bucurie, cu bucuria ca iată încă avem semeni care aduc valoare literaturii prin ceea ce scriu! Actul nașterii povestirilor Nataliei nu este unul spontan, ci este unul îndelung șlefuit, muncit, născut din frământarea minții! Simți asta, atunci când citești! Iar prefața d-lui Radu Enache, un profesionist al cuvântului, e atât de bine închegată, e ambalajul care imbracă atât de potrivit conținutul unei cărți ale cărei coperți se închid cu talentul minunat al desenelor realizate excepțional de Anasatasia Onofrei, fiica Nataliei, o carte care la mine în bibliotecă, va avea loc de cinste! Mulțumesc, Natalia!

gând în oglindă


















pe tâmpla ta se-nsingurează gânduri
și jocul vieții-și caută răspuns
cu degetele îți chemi mereu lumina
și-mbrățișarea ta nicicând nu va avea
apus

privirea ta adună firmituri de rouă
de pe obrazul înghețat de flori
și nu ar fi așa de blândă și desculță
de nu ar trece vântul prin colturi gri
de nori

știi om să fii, atât de cald și de firesc
tu pașii îi deslegi din forma lor de lut
cum se înaltă zbor din gânduri de copil

în vers mereu se afla un răspuns
nu despre ce e viața, nici cât e de ajuns
rostul lui a fi e pus atât de simplu, în Cuvânt!

Versuri și foto:
© Mirela Nicoleta Crăciun

Este









Este!
Mirela Crăciun

Pe Dumnezeu îl vei găsi urcând
Pe drumul Crucii, în lacrima de floare

Pe Dumnezeu îl vei găsi urcând
În trup de frunză, hrănită doar de soare

Tăcutul, chemat e să se nască
În tot ce-i viață, El urcă până-n gene
De-acolo - i lacrimă, tributul Viu îl cerne,
Păcatul de Lumină, Cuvântul de-ntuneric,

Pe Dumnezeu îl vezi urcând
În două mâini întinse,
a rugă, nu te teme
aici e liniște
și a - nviat!

Iubește,
pe Dumnezeu îl vezi urcând
ne-a izbăvit durerea
din faptă și din gând!

*********************
... Îl găsești în cădere
(aleatorie)

Stelian Crăciun

Magnetice respingeri, ce regret,
Cuvintele sunt cărămizi murdare
În două emisfere un singur interpret
Un singur râu de dor, fără culoare.

Nu curge alb, nu-s broaște sau pământ
Sunt vele care plâng cuprinse-n horă
Simți deznădejdea, minunat cuvânt
Ca să descrii cum cerul meu imploră

Pe Dumnezeu îl vei găsi urcând
Din spațiul gol în gâză și în floare
În ochiul care s-a închis strigând
În teatrul păsării cu aripile-n zare
Pe Dumnezeu îl vei găsi șezând
Și așteptând ca să devii culoare.

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...