September 27, 2010

Ce se poate face cu o coală albă de hârtie?

Oamenii au uneori gânduri pe care le-ar rupe.
Bucăţile le-ar îmbina apoi să ţină inima întreagă
Iernile ar fi mai călduroase iar ţurţurii n-ar mai înţepa.

Oamenii ar putea desena pe-o coală, nori
atunci plânsul le-ar fi izbăvire şi în loc de pietre
mările ar avea sub valuri, epilogul alb al ochilor.

Oamenii ar putea căptuşi cerurile cu inimi şi din loc în loc
ar scrie pe ele cu degetul uns de de toate culorile arcului
ar alunga pentru totdeauna tristeţile din aripile păsărilor.

Oamenii sunt închişi în litere şi colile albe
sunt porţi spre lumi deschise de simpli scribi de altădată.

September 25, 2010

semnaturi la capat de anotimp

Rând pe rând se aşează păsările
semnături la capăt de anotimp.
Rânduri, rânduri pe-o pagina albă de gând
printre straturi de inimă
sapă cu doruri, amintiri dintr-o copilarie…

- Eu sunt o culoare!
- Ba tu eşti o fetiţă!
- De ce?
- Culoarea e culoare, fetiţa e fiinţă,
tu eşti fetiţă pentru că eşti fiinţă.

Apoi pleacă amintirile stoluri, stoluri
Încolonare spre apusuri-răsare
Pe negândite ninge
pe la tâmple.

Cât de alb e dorul de viaţă
numai iarna o ştie
atunci când îi creşte pe sub zapadă
primavara ca un puls.

Anotimpuri de viaţă.
Copilărie din alte anotimpuri.

September 03, 2010

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine
le-am deschis cu teamă
de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele
mereu necunoscut,
mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,
nu le închid în urma lor
atunci ele se surpă pe margini
din mine se dărâmă redutele încrederii.
ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,
le ud cu apa ochilor, le încheg,
apoi cu mâini grele de timp
lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,
lutul închide, pansează, înalţă,
pune punct pentru noi începuturi.




întotdeauna am trecut prin uşi
ca un mag tăcut printre poveri de humă
pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit
dar multe mă dor pentru că mă tem
că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi
voi adormi liniştită ştiind că Timpul
întotdeauna va învăţa oameni de humă
să închidă, să ardă, să lipească şi apoi
să adoarmă...

Poezia a fost inspirată de fotografia lui Daniel (Toth), un adolescent talentat în fotografie şi caruia îi mulţumesc pentru că mi-a îngăduit să aşez versurile lângă fotorafia care le-a inspirat!
http://tothdaniel.blogspot.com/

September 02, 2010

9




în fiecare dimineață 
e începutul cărării
alegem să mergem
alegem să ținem ochii închiși
alegem tăcerea

prin labirintul vieții se merge viu
începutul e la alt capăt
de acolo începe să se destrame Soarele
dimineața cad ploi
atunci ghemul are noduri
mor oameni
ghemul are alte noduri

oamenii nu vor alege niciodată 
capătul de drum
sau poate că da 
cei care merg
din nod în nod
din loc in loc
căutând ancore
pentru lumea de dincolo

oamenii nu vor alege niciodată
capătul de drum
își trăiesc răsăriturile
îmbrățișându-l cu aripi
până când perna timpului
le va ține captiv
somnul
pentru veșnicie

oamenii nu știu niciodată
unde e capătul de drum
iar drumul 
niciodată nu se termină
cu oamenii

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...