October 26, 2010

un meduz şi o meduză



Un meduz şi o meduză
Şedeau ziua buză-n buză
Când s-a luminat de noapte
Au plecat în două şoapte
Să se-ascundă în urzici
Du-te bă, că minţi, de-aici!

Ea, meduza, cam neghioabă
Se împiedică de-o barbă
Şi cu ochii cam aiurea
Scutură privind pădurea.
Din tufiş, un licurici
Îi căzu cu tronc şi plici
Şi i-a tras o uitătură
De o luă pe scurtătură.

Şi meduzu` singurel
Se-aseză pe-un năsturel
Plânge după a lui muză
Că-i dădu un brânci c-o buză.

Dă-o-ncolo de meduză
Că o am tapet pe bluză
Că iubeşte licurici
Şi mă doare în lipici.

Îmi găsesc eu o steluţă
Şi o pun într-o sticluţă
Să mă-mbăt şi eu pe-aici
Şi pe cer să văd stelici…

Un meduz şi o meduză
Îs îndrăgostiţi de-o muză!

October 24, 2010

ganduri cu mere

Să spal cu săpun un soldat de plumb
Mă tem că i-aş scurge ochii în bule de spumă.
Aş vedea cât de albă e ploaia
când vine pe negândite.
Mâine voi asculta la radio ca şi astăzi -
Vine toamna tot mai adânc.
Cu bocancii în viaţă întră, adică e vie,
Tiptil,
Ca un crocodil stăpân pe solzii lui,
În lacuri se-aud scârţâiturile motoarelor.
Halucinaţii cu ancore de vapoare.
Scrâncioburile se mişcă, ritmic.
Toate de pe pământ în aceeaşi direcţie
La stânga mai tare,
La dreapta mai înspre soare.
Copacii au făcut sindicatul măturătorilor de ceruri.
Podelele îngerilor sunt pline de frunze.
Le intră în păr, printre aripi, pe sub unghii
Cojile de copaci…
Câtă asemănare cu ziua de astăzi.

Dacă n-aş sta într-o staţie de autobuz
Atunci când plouă trenul trece pe lângă mine.
Calea ferată e lângă şosea, n-am înnebunit eu!
Scrie în ruseşte pe tren, e vechi, transportă şi ziare
într-o limbă pe care n-o înţeleg
o citesc pe chipurile care fug
odată cu imaginea de la stânga la dreapta.

Câte gânduri îţi taie mintea
atunci când mănânci
un măr pe-o margine de toamnă.

October 17, 2010

sarituri in ploaie


plouă
în gând
pe pământ
plouă mărunt

râd
în versuri
de rând
râd nurând

adorm
în vis
pe frunze
adorm meduze

toamnă
în noi
de ploi
râd cu voi


foto devianart

October 11, 2010

ma aduni din anotimpuri

toamna s-a spart în două
într-o nucă.
jumătate mie,
jumătate ţie
culeg cojile
le pun în foc
să ardă frunzele gândului
una câte una pâna la cea din urmă zi.
din toamnă zbor la hotarul iernii.
acolo mă desfac în picturi fără nume.
mă ning în chip de fulgi
peste palmele tale.
fiecare va spune o poveste.
lumina flutură perdeaua
în semn de prezent
tu mă iei în braţe.
numai lângă inima ta simt că învii.
mă aduni din mine
din fiecare fulg topeşti o lacrimă
cu fiecare picur mă hrăneşti
ca pe-un fir de iarbă mă creşti
când mă săruţi vine primăvara.
Iubite,
coace-mă la sânul verii
pune-mi cercei de cireşe,
obraji de mere,
păr din spic de grâu,
trup de nor încins c-un arc de cer.
hai să cerem binecuvantarea cerului
prin poarta literelor
mereu fi-vom doi copii
c-o lume crescută în ei
cât toate anotimpurile unite într-o nucă
jumătate a mea,
jumătate a ta.

October 09, 2010

scrisoare catre toamna

Să laşi o mână pe obraz
Să stingă-n mine noaptea
Apune soarele-n amiaz`
Din gând mi-alungă şoapta.

Că-n lume suntem trecători
Precum o frunză pică
Dă-mi toamnă dor de nori
Şi nu-ţi mai cer nimică.

October 05, 2010

cum creste toamna?






















aici e toamnă
iubite
uite dacă pui mâna
cresc crengi pe inimă
dacă ţii privirea pe ele
poţi vedea fructele
aşa e culoarea iubirii
roşie
închid căldura verii
rugul murelor
vorbele frunzelor

uite dacă priveşti aici
vei vedea că din urma literelor
răsar copaci

crengi s-au întors cu vîrfurile
în pământ cuvintele par rădăcini
iar braţele
braţele te strâng
auzi vorbele frunzelor

n-au ştiut niciodată
să tacă iar eu
eu n-am ştiut
decât să cresc crengi
să nu uiţi nicicând
cât de roşie
îmi este îmbrăţişarea

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...