MÂINI ȘI DOAR MÂINE – acrostih

Miezul vorbelor descoase
Aripi din amarul nucilor necoapte.
înainte de răsărit cos zborul
Norilor, cu ața de ploaie...
Impact cu realitatea: înalț doar privirea.

Sintagma rostirii pune petec cerului.
Inventate mâini cu pene în loc de degete.

Despre zbor e vorba din vorbă-n vorbă.
Oprelistea: pragul rotund, ridul adânc.
Ancora nucului s-a proptit, concav, în frunză.
Răstorn, primitiv, sensul abrupt. Bolovani colțuroși…

Mâini caută cu înfrigurare, un mâine.
Adâncurile așternutului redau nemișcarea.
Inventez un orizont, îmblânzesc iar aripi.
Nespovedită mi-e vina de-a nu mai crede în zbor.
Epilog cu mâini și doar mâine…zarea!

Toamna timpului…

Mă întoarce
dorul de viață
în trecut
să curăț
de praful greu
al uitării,
amintiri
cu iz de frunză
uscată.


Am găsit
într-un colț
clepsidra...
O pierdusem
în colţul unui desen...
Fără nisip.
Să nu-mi
topească
timpul
privirea.
Cu picături
prea reci...

Cuvântul meu, tăcerea (acrostih)

Crisalidele au mușcat cuibul ne-nașterii.
Universalitatea moare-învie-n destule copii.
Vitraliile pântecului verde naște primăvara.
Ana s-a metamorfozat în lut.
Nimfele cântă în hora imaterialității:
Tu, lumină mi-ai ascuns dreptul de-a fi, femeie,
Undeva, în samavolnicia uzurpatorilor de euri!
Lampa dezgroapă din firidele minții, neuroni avortați!

Mute ființe decupează din hârtie albă,
Ecouri surde în valuri mânjite de cerneală!
Unele dopuri scot sunete bizare.

Telurice, vise alunecă spre miezul credinței.
Aud, în depărtare zgomotul nașterii.
Crispate fețe dălțuiesc stâncile (cu forma femeii) departe de mal.
Euforia dezvelirii adună nepieptănate paiațe.
Rumoare lângă apa murdară de val:
E zidul surpat! Incinerată, Ana, moare-ntr-o cană de lut.
Azi, bețivii sorb lichiul dulce-al curgerii...doar azi.

Uneori...

uneori deschid o fereastră
ca și cum aș închide
ochii către mine
și nu văd decât lumini în depărtări
ale unor lumi desprinse ca filele vechi
de pe cotoare de cărți uitate.
doar sunet…
doar răcoare…
doar lumină...

mă întorc acolo de unde am plecat în lume
străină-mi sunt și doar crengile
mai spun o poveste de demult
de când…
mă plimbam prin grădini
cu flori deschise din iriși.

păsări încă nu răneau,
cu aripile,
albastrul cerului…

doar liniște ...
simt cum crește
ca pasărea cea albă
oarbă de taina zborului.

Letargie la capăt de lumină

Mâini cu soare, schiță în palme,
și litere agățate cu penița
în crengi fără frunze.

Maci cu chipul iubirii amorțit
pe-o fașă din pansamentul inimii.

Am uitat la capăt de mine
o secundă din aceea
din care sorbeam cu toată răsuflarea
durerea inimii, ciopârțită
de sentimente dăruite
din care a rămas
doar o imprecisă umbră
ca o cicatrice pe trupu-mi copt
din prea multă rană de viață.

Doar ochii în liniștea letargică
a închipuirii lasă o lacrimă
pe altarul din crini
sărutați cândva
cu fiecare puls de inimă.

Doar graiul lacrimii
și tunetul rupt din glas
cheamă ploaia
să-mi stingă ființa
ca pe o ultimă pâlpâire
înaintea trezirii
într-un trup de stea.

Letargie la capăt de lumină…

Tu, îngere,

Tu, îngere,
să-mi fii...să fii
sărutul soarelui
la margine de câmp
în mii de maci
însângerați de asfințit...

să-mi fii...să fii
linul vis rupt
din cojile de nucă
ale nopții
în licăr de lumină,
lină...

să-mi fii...să fii
alături, lângă sânul
fremătând a viață,
destulă pentru o palpitație
care să-ți taie respirația
în cuburi de gheață.

Să-mi fii, să fii,
albatrosul care rupe
fâșii de orizont
să panseze
o clipă de eternitate
cu zbaterea de aripi
a libertății...

să-mi fii...să fii...
alb, bob de alb
căutând
la sânul devenirii mele
din ancestrale timpuri
către zdrobirea ființei
în pietre grele
ale genelor,
cuvântul născut
din două aripi,
pereche de zbor
către slove-cheie
ale tăcerii...

să-mi fii…să fii…

Descuie-mi inima, tu, vântule

Descuie-mi inima, tu, vântule,
deschisă lasă poarta, ridica vălurile,
o albă pasăre și-un gând de pace
mai trec de pragul ce ascunde-n mine
liniște, tăcere și susurul tăcut, de ape.

Mai lasă-mi tu, vântule, inima-n lumină,
pentru o clipă să zăresc
un asfințit stăpân peste-ntuneric
și-o lacrimă de-azur ceresc.
E rece-n mine, a toamnă-i iz de frunze
și vântul, o creangă de măslin aduce-a pace.
Cu ochii minții văd deșertul unde zace
un nor pierdut în pete de nisip opace,
uitase să mai ningă din trupul lui, ninsoare,
și plânse timpului cu galbene secunde
în zbor venind de sus eu le-am primit și le voi plânge
atunci când poarta-mi se va-nchide
cu zgomotul prelung al ultimelor frunze.

Dar pân-atunci la poarta lumii stau,
din sită macin trecute amintiri
cu lapte mă hrănesc pentru o lume
pestriță, desprinsă din tabloul fără nume
pa care-l port în loc de cord și-o mână
ce-și scrie, ea, cu sânge doar, destinul.
O poartă e deschisă încă-n mine,
aduce vândul întunecate gânduri sau senine
eu doar privesc și tac,
din ochi curg lacrimi și sufletu-l îmbrac
cu dureroasele pulsații spre tâmplă-ncet, urcuș
și ochii îmbrațișând cu văzul, zbor, aripi, sus
o mână spre tine, omule intind
s-alung din mine singurătatea captivă într-un gând.

foto: ruude peters

Ruga serii amuți-n cuvinte

cum ruga serii amuți-n cuvinte
și steaua-i grea, delirul vorbei crește
doar munții ning apusuri violente
și dorm-adorm picturile rupestre
din ochiul patimirilor absente.

martir nu sunt, ci devorez, străine,
cruntele verbe-n cercuri, în cunună.
tăiate-n faguri ador doar alanine-
străpunsul cer de sabia străbună,
resuscitat în măr, dorit de-albine...

copacul frânt din trunchiul de rugină

e desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpâr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășina și-atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

Jarul sărutului

Pălăria îmi aşează strâmb
cochetăria searbădă.
Aleg un rimel doar pentru a mască,
chip livid de palidul surâs,
scris odată cu creionul cu mina de plumb.
Nu ştiu să culeg flori uscate
găsite în vaza crestată în nuduri de femeie.

Mireasa cu vălul singurătăţii pe chip
scrâşneşte din dinţi
cân Julieta o cheamă
la o cafea cu aburi otrăviţi...

Sonetul urlă agăţat
în pana unui shakespeare
uitat în mormântul pe care mai cresc doar
trandafiri crăpaţi în petale de orizont...
Cremenea şi amnarul gem
să zămislească focul
uitat în vatra de acasă.


Trântesc puternic uşa în urma mea,
oglinda se sparge în mii de păcate
pe care le iau
să le şterg de urmele rujului.

Gata am ieşit din viaţă,
lipesc cu scoci butonul soneriei
să nu-mi tulbure, surd,
ultimul sărut spart în mii de cioburi
de oglindă...


Nu suna...
Te aud, mut, în depărtare....
cu sirena unui gȃnd de pace,
ce-mi istoveşte cuvintele...

Frunzele cad ca o părere

Frunzele
cad ca o părere
iar toamna
a robit galbenul
pe drumuri
presărate
cu felii de soare

încolțesc în mine
sâmburii
pentru primăvara
spre care alerg

din palme cresc
fluturi de lumină
cu aripi verzi pictate
pe-un răsărit
roșu…

Inima-mi, veche clepsidră

Oglindă…
mȃini…
una – piatra,
una raze de soare.
Pumn rece, strȃns,
cu privirea-lacrimă,
matriţă a norilor din irişi,
a durerii eu-copilului
de atunci
de cȃnd tăcerea
s-a cuibărit în mine.
Mȃna din raze de soare…
cu degete strȃnse-ntr-un zȃmbet
al eu-pruncului
de atunci de cȃnd cȃntecul mamei
era leagănul universului…
Ȋn oglindă, acum,
eu-prezentul
cu chip amorf încuiat în tăcere,
cu pleoape închise în mine
şi zȃmbet în irişi cenuşii.
Urmez doar paşii
pe urmele de nisip
ale vechii clepsidre
ce mi-a rămas
în loc de inimă…