Îngeri de carton...

un pătrat de humă,
desen,
și din grămada de-amintiri
acum număr anii ce-au trecut
și atunci aveam vreme să cos șiraguri
pentru vreo sărbatoare de cuvinte.
da...cu măștile clovnilor jumătate zâmbet,
jumătate curbura tristeții
arcuită în josul umbrei.

tot atunci mai știam că
scrânciobul vopsit verde leagănă papușile.
rochii albastre, păr cărămiziu – oameni de plastic.

plânge vântul în biserica de la răsărit,

au rămas îngeri de carton să presare-n memorie lacrimile de tuș
efemeritate...
bătrânii și-au adus aminte că-n hainele negre
întotdeauna doarme amintirea celui ce-a fost odată, om...

de cand...

de când zdrobim cu pumnii tari țărâna
a mai rămas un punct azi, doar lumina
un vers și-n bulgărul amar de tină
topit-am lacrima să-nalț la cer, cunună.

de vremea este să mai plec prin ploaie
alerg, din nou genunchii se îndoaie
rescriu iar pași să sterg din umilințe,
și-n suflet să aștern din nou, dorințe.

că uite azi, e vreme de-amintiri, copile
și-n calendare-adaug, numărul de zile,
întreg mi-e sufletul, e chiar rotund
de-i luna plină plâng din nou, răzând

și strâng cu bucurie-n mine fiecare dor
și îl anim de-o coardă de chitară-ncetișor
să-i cânte nopți în cor cu florile de tei
să ne-nvelim cu norii și să-i ferim de ploi…

Destrămarea nu doare

Deziluziile sunt fragmente de unghii.
Atât de străpunse de miezul lucrurilor
au fost la începuturi faptele încât
nu contează oare că s-au rupt atâtea aripi
să se nască atatea degete?

Ba contează, șuieră vântul!
Mâine o să-mi aduc aminte
că am fost într-un vis mai aproape
cu o respirație de abisul neștiutului
și nici o piatră nu mi-a sprijinit căderea.

Nu contează, destrămarea nu doare!
Firul de ața nu se rupe.
Focul arde dar rămâne cenușa
și conteaza! Din scânteie întotdeauna
se aprinde viața chiar dacă moliile, cândva...
dar nu contează atât timp cât există
firul de iarbă, unghia și căderile departe,
în noi, acolo unde chiar nu mai contează
de-i noaptea, noapte și la sfârșit cântă cocoșii...

Nastere

Mă sperii...în visul de-aseară
am văzut mâinile-mi lungi
plânset de copil și-apoi atât de alb.
Într-o sală de spital, doctorii disecau vise -
aici un soare, mâine o fărâmă de pământ
sau poate un gând închipuit până la infinit
și înapoi pe-aceeași cărare dar cu un alt om.
Tociți bolovani, pași diferiți, metamorfozele
continuă
continuă.
Frunze nu mai cresc decât în toiul nopții
când babe caută plante de leac și rădăcini
oblojesc răni adânci, operații pe corduri
fără acorduri vii, de viață.
De-acum cântă ciocârlia.
E liniște, alb de liniște, magnolii înfloresc
și-atunci din ce pântec și unde
se nasc oamenii atunci când mor?

Atat de aproape de ploaie

Nu mai vine ploaia și dacă nu vine
peroanele gărilor au ștanțe de plecare:
pașii...călători astern batiste, colț lângă colț
pătrate de bun rămas. Rămân uscate semințele revederii
sădite în depărtări. Strâng brațele vântului așteptările,
strigăte albe agățate în crengi anonime.

Lângă o gară, casa cu pereți spoiți albastru
cheamă norii să-i spele din ferestre singurătatea.
Păsări sunt stăpâne peste acoperiș. Brațe deschise
dinăuntru le cheamă cu hrana îmbrățisării.
Aripile miros a ploaie îmbrăcate cu nori.

Stropi rescriu destine întrupate din gustul zborului.
Oameni și păsări, aripi și pași...