e prea dimineata...

din lemn de brad cioplit-am tălpi
miros urmele a rășină
să se obișnuiască cu lumea de dincolo
de fapt voi vrea să fiu cenușă
cineva spunea că privirea-mi ascunde enigmă
podeaua e plină de foi albe
imaginare
scriu cu penița minții sintagmele tăcerii
pe cămașa albă de dinainte de venirea în lume
cu vârf înmuiat în căprui, uneori verde-al ochilor
știu, zac într-un colț dezbrăcatu-mi-s-a eul de roșu
de-nțeleg rostul culorii
este pentru ca doresc albastru pentru zbor
pe cerul meu e loc de încă o tușă
verde crește, crește
ochi privesc dincolo de mine
înodați în sensuri
ca șuruburi în trupul lemnului
nu mai vreau roșu pentru că am crescut
închid ochii și știu că-s eu
cu el
cu cel ce nu e lume
e vânt nestăpânit așa-mi spunea odataă
să nu-i schimb cursul zborului
s-ar rătăci prin atâta mine, ar uita să fie el
spune să-l prind de mână, să tac
până la capătul poeziei avem căi de litere
de asta înțeleg că viața curge,
cuvinte curg în eu dedublat
mângâiere în fapt de seară
obraz pătat de griji,

ca un fetus
mă încolăcesc în palma lui ca într-un căus de liniște.

ofranda

leg părul cu o eșarfa și în difuzoare
aud moonlight sonata
într-o oarecare zi fusesem fără auz
deloc
simțeam cu degete febrile, muzica
în taina lacrimilor
melodios și-o lună rotunda
scapara peste varfuri de brazi, doruri
tăcute, spuse doar în șoapta
la sfat cu mine insami și din toate valurile mării
am ales pe cel mai anonim și din toate verile
mi-aduc aminte de cea care a început
cu cireșe la urechi râzând sub crengi
cu frunze verzi ca privirea din care sorb trăirea
azi încă aud și dacă închid ochii
pășesc peste note ca pe un cor de sunete
acum nu vreau să aud cu urechile
ci vreau să simt cum mă sfredelește
o privire atât de adânc încât sculptez secunde
pentru raftul din mine pe care așez, ofrandă,
lacrima…

joc

de mâine mă trezesc mai dimineață
trec și răsună până la capătul străzii
în sunete stridente, mă dor în vis mâinile
e prea de tot ce se-ntâmplă în jurul cetății
acopăr urechile și-n timpane aud încă
păsări croncănind a venire-plecare din hrană
în cadă apa țârâie și din cauza căldurii
miros petuniile la vreme de seară
aud câinii lătrând știu că un trecător precoce
s-a-ncruntat și în crengi se apleacă, întocmai grimasa
telefon sună și nu-i nimeni acasă
cafea aburind și femeia aleasă
închide ușa cu cheia. asta se-ntâmplă
într-o zi năpădită de-atâtea gânduri
cu cer număr clipe socotind fâlfâit de mister
mă-mbrac până la piele, până sub respirații
în pasăre albă, cheie sol în vibrații
mă-ntorc ca o ploaie la gutuia dintâi
cireșe în prag primăvara descui
se cuibărea în dalbe petale știu jocul de cărți
și-un drum în cafea în bobi mă desfeți
țiganca cu nume de om, de ursită
pe masă de-a ta voi fi deasemeni pocită

urâtul tramvai în praf mă îneacă
sunt sigură, iubitul m-așteaptă...

geană de noapte

sărutam un crin și de-atâta miros
mă vedeam la porțile raiului
bolovani lângă porți și un șirag de nefapte
am înțeles că-n drumul pe cărarea lumii
un om știe ce-i cuvântul
atunci când închide ochii
și îl adapă cu sensuri la ceas de răsărit

priveam de fapt rama tabloului
și dintr-un vis se scurgea lumina
cu pensule de nori
pictat-am raiul meu
și dincolo de porți am sădit
crini mari, albi și-n mirosul lor
am adormit să mă nasc într-o flacaără

de-mi ești lumină răsai un soare
și-atunci am să-nțeleg de ce
atâta risipă într-o zi de vară
pe-o spinare de licurici
și pe-o geană de noapte…

pas...

sunet strident caut în noapte
albatroșii sfâșie norii, obstacole în calea zborului
îi aud atât de tare și în depărtare
strigătul morții mânjește un cer cu pata de asfințit
coborâtă până în adâncul lanțurilor
aud trenul și șinele mă poartă spre depărtări
dorințele urlă în mine și strivesc sub tălpi macii
atât de goi de non-sens mi se par
pentru că vreau să-i modelez eu
cu mâini de olar cu lut de pe muntele cu zei
mă dor pulsurile inimii și mă înțeapă fiecare
lacrimă scursă, stoarsă până la neplângere
mă simt stafie înveșmântată în alb
chipul e-acoperit diform ca și cum oasele
ar fi fost topite
în lanțul inelului ce mă unea odată cu o icoană
s-a sfărmat atâta ființă
umilința a otrăvit fiecare fir de nisip
din care mă construise demiurgul
bucată cu bucată mă adun de pe câmpul ars de-atâta trăire
cenușa a rămas risipită în cântecul durerii păsărilor călătoare
mă du suflete pe cărarea spre înainte
și chiar de moartea mă cheamă
ascultă-mi ruga către viață
nu-mi trebuie decât o coală albă de hârtie
pe care să desenez cu degete pline de pământ
urma tălpilor să știe omul ce vine
că sunt încă vie
bate la poarta mea și scoate-mă
din cenușă de aici…până aici

Melc, melc

melc, melc ți-aș spune-o poveste
dar căsuța din spate îmi dă azi de veste
că vara e-n toi și cornițele ies
nu vrei să îmi cânți astăzi un vers?
despre iarba cea verde și promit c-am s-ascult
cu ochi mari…știi, vântul e surd
când înăuntru tu fugi îți cântă copii
la joaca să ieși și alene să vii
la umbra de iarbă și verde să spui
povestea căsuței și tainic descui
amintiri c-o rochiță prea roz, cârlionți
și încetișor azi îti cânt să nu uiți
că lângă tine acum sunt iar un copil
hai, mergi și mâine să ieși că îți cânt
și o să-ți mai spun iarăși, povești…pe cuvânt!

Rasaritul ploii

Rădăcinile scot sunete ciudate
cresc din pamant și peste tot e umed.
La răsăritul ploii curg șuvoi urmele de ape.
De curând potopul se-nșiră pe-o pagină de carte.
Desenate, valurile păreau pălării întoarse
către est…de unde se scurge pe mâini
atâta fluid albastru și de unde trupurile norilor
se-nfioară la fiecare palpare a cerului
cu roiuri de gânduri aruncate pe cer ca stele
într-o noapte neagră, neagră și-atât de aproape
de ce am fost odată umbre la-nceputuri?
Scândurile porții se aud scârțâind și doar
găurile amintesc că timpul se strecoară
prin fiecare fărâmă a ființei atât de învechite
ca un fir de ață care se rupe la prima
durere mai aproape de nodul încă nedezlegat
al destinului.
Îngerii se-adună pe cale ca fluturii albaștri
în jurul gurii de apă risipită pentru o fotografie
înrămată de retină și poate c-o flacără
deznodăm iar și iar cuvinte încrucișate
desenate pe-un trotuar într-o zi a copiilor
atât de departe de ceea ce am fost și noi
odată...

sentinta pe alei de vara

descătușată de gânduri
din lanțuri de humă
spre cer caut sorbire de viață
in locul concav în care se odihnea inima,
s-au incins aripile crescute
pe-atâta carne diformă
în timp de tăcere,
dorințe se vor zburânde
din creștetul asfințitului
culeg cu buze umede de rouă
preaplinul ploii
de ce sunt atât de adânci
șanțurile săpate lângă ochi?
și de ce atâtea riduri
pângăresc trecerea orelor
șir după șir ca-ntr-un deșert
în care dunele se vor concrete?
vântul le mătură atât de efemer
încât poveștile lor sunt spuse departe,
la gura sobei și rămân aride, drumurile
până în adâncul durerii
cu atâția bolovani pe care urcă munții
privire cu privire ochii nu mai vor
să se agațe de firul ierbii
nici o primăvară nu mai umblă,
desculță de vânt, prin plete.

mă retrag în miezul lucrurilor
de mă cheamă trăirea voi căuta
în sensuri rodul plugurilor
să răscolesc pământul
asa mi-e de dor sa cresc din palme
viața cea verde...ud mâinile cu apa ochilor
și cu un descântec dezgrop rodul săruturilor
de la rădăcina ploii...

cafea in rosu

dimineața aveam o cană roșie
din cafea mi-ajungeau minutele
până la cea din urmă sorbire
și drumurile începeau
de sub fereastra sub care
nucii se-ncăpățanau să crească
rotunde și amare clipe cu miez lăptos.
labirintul gustului se oprea la frunza de alun
și știam de pe atunci că până la pădure
mai era cale de-o oră
de mers alene pe gânduri
și abia mijeau zorile și-n geam
stăruiau rotocoalele de fum alburiu
din soba cu lemne.
pietrele de pe drum ședeau cuminți,
aliniate ca și cum urmele oamenilor
au nevoie de troițe tăcute
pe-o colină de deal absent de minusurile
verticale ale copacilor plini de crestături.

așa-mi umblă gândurile
uneori le pun aripi și dacă alteori
rămân ciuntite, din jertfa lor
pun deoparte o sămânță
pentru floarea de mac de la butoniera
sacoului pregătit pentru ziua cea mare
și-apoi știu că totul va exista în cana roșie...
plină în fiecare dimineață...

Non-sens

deziluzii...
frig pătrunde-adânc în oase,
pândesc la trecerea dintr-o idee
în alta
concave-ascunzișuri de sens,
nimfatice fragmente.
aruncătorii de flăcări, circarii
și cămilele au reprezentație
pe-o coamă de deal,
iarba arsă de soare,
colina ridicată în cinstea căderii
și eu-păpusa c-o sută de ațe
înfipte-n mâini...
doar presupusă alunecare,
abisul de gând, visul de-un val, uitat anotimp
da...mi-amintesc că odată în fagurii de miere
era ascunsă, de fapt, întreaga fiere...
gustat-am...
și de-atunci nu mai închid ochii
de teamă să nu cad mai jos decât lacrima.
iar din tăcerea necenzuratului eu
culeg doar frunze verzi, rodul de la rădăcina ploii
crescute-n privirea celui care sădește adânc, în mine,
săruturile.