Seara. O cană de vin fiert, o ţigară şi vorbă. A şi data: 26 ianuarie. Anul nu are importanţă pentru că data are aceeaşi semnificaţie în fiecare an: ziua în care s-a născut Nicolae Ceauşescu. Când spun Nicolae Ceausescu spun copilăria mea. De la începutul anilor `80 care se perindă ca un remember prin faţa ochilor ori de câte ori cad în sfera amintirilor, departe de banalul de astăzi, de ipocrizie, de rutina cretină şi sclipicioasă în care se învârte omenirea. Atunci era la fel poate dar eram copii şi trăiam cu intensitate tot ce ni se întâmpla cu multă nevinovăţie şi lipsă de snobism. Mulţi spun că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu. Mulţi spun că nu. Pentru mine a fost bine dintr-un singur punct de vedere: pentru că eram copil şi poate dacă nu erau timpurile acelea nu simţeam copilăria trecând prin mine cu aceeaşi intensitate. Ca atunci când mâncam o portocală, iarna sau o îngheţată vafe, vara pe care o cumpăram cu patru lei de la toneta cu îngheţată lângă care era o alta cu cărţi şi de unde, cu banii strânşi la puşculiţă mi-am cumpărat cu emoţie prima carte "Dodoacă şi Biciuşcă". Mare cât mine, cea care abia învaăţasem toate literele alfabetului. Îmi amintesc că am rămas fascinată de poveştile celor doi pitici şi desenele care colorau cartea. Lumea cărţilor pe care copiii zilelelor noastre nu o mai înţeleg, este prea artificială şi plină de roboţi şi arme. Copiii zileleor noastre "sunt mai mici ca noi" cum spune un cântec care imi asigură fondul sonor pentru aducerile-aminte. Amintiri îmi vin de-a valma în suflet, din tărâmul amintirilor. Cu cravata roşie de pionier şi inelul incolor pe care-l rătăceam în fiecare zi şi dintre pliurile fustei de uniforma călcată cu grijă, zi de zi, de mama. Şi cum să nu mă înduioşez când simţeam iarba sub tălpile goale, vara şi gustul fructelor pe care bunica ni le aducea într-un colţ de şort, culese direct din pom, "organice" cum le spune astazi. Şi ciupercile culese după ce trecea ploaia şi coapte direct pe jar, la sobă şi gutuile coapte-n rolă, iarna şi strugurii uscaţi şi câte şi mai câte.
Preţuiam nespus revista "Cutezătorii" pe care înainte să o deschid îi miroseam paginile proaspete, de tuş şi apoi, cu migală o deschideam căutând cu înfrigurare printre paginile ei, schiurile lui Ticuţă, sau merele, sau căciula sau ce îşi pierdea din povestea de fiecare lună.
NU îmi pare rău ca la 7 ani am văzut prima dată un televizor color, că ascultam la radio piese de teatru cufundată în visare, că ascultam, vrăjită, poveştile bunicii spuse iarna, la gura sobei, mângâindu-ne cu palmele peste care timpul şi-a lăsat atâtea riduri.
La revoluţie când aveam 11 ani, am văzut cum săpau mormintele celor mulţi pe un ecran alb-negru, cu ochii mari cât o întrebare rămasă şi astăzi fără raspuns: de ce? ce vină au avut cei mulţi?
Astăzi am mai adăugat o amintire dragă vieţii mele şi asta datorită prezentului, prezent atât de ancorat în lumea năucitor de rapidă a informaţiei: internetul...mai sus scriam despre cartea mea dragă "Dodoacă şi Biciuşcă"...nu îmi mai aminteam cine era autorul şi apelând la o căutare rapidă am descoperit numele: EUGEN DORCESCU, un OM! I-am scris cu emoţie şi am primit rapid răspuns însoţit de un dar: cartea mea dragă, în format electronic să o citesc de câte ori mă năpădesc amintirile. A intregit el, în acest fel rotund, un suflet. Îi mulţumesc cu glasul de atunci şi cuvintele de astăzi.
Mă intorc la cana mea, cu cercuri, goală, de aseară, cu aroma de cafea de dimineaţă şi îmi spun cu un soi de nostalgie: sunt copil, cu tot cu amintiri. Pentru că trecutul mi-e prezent în oricare seară de aduceri-aminte!
Un link spre un alt articol al unui prieten drag în urma unei scurte discuţii de aduceri-aminte cu o propunere la care aşteptăm amatori întru finalizare, cu bucurie!
emilianpal.blogspot.com
