Trupuri de pietre...

peste tâmplă alunecă timpul.
orizontul scutură flori de salcâm
nu mă întreba de ce dor genunchii
dupa atâta iarnă scursă prin mine.

dacă oamenii n-ar folosi cuvinte
atunci zenitul probabil că ar fi
doar o linie dreaptă, un unghi din care curg,
paralel cu lumina, firele de nisip
una câte una, pânâ la apus.

privirea-mi e braţ nevăzut al sufletului.
dacă privesc departe ştiu că vreau prezentul
atât cât să-l pot stoarce de ultima picătură
până când alunecă în mare,
esenţa ochilor, lacrima pretinselor necuvinte.

ruga oamenilor e atât de departe
încât se aude doar când o scriu valurile
pe trupuri de pietre...

foto: Costin Constantinescu

În priviri se odihneşte cerul

pe oameni întotdeauna îi însoţeşte umbra
păsările întotdeauna au umbra zborului
crescută în aripi şi hrănită cu răsărituri,
oglinda pentru drumuri căutate cu privirea.

către zări timpul se împarte în necunoscute
pe oameni întotdeauna îi însoţeste umbra
ca un înger tăcut care le creşte aripi
până la cea din urmă poartă a răsăritului...

păsările sunt de fapt aripile îngerilor
îşi caută în albastrul de sus suflete-pereche
atît de înalt e omul când în priviri
i se odihneşte cerul...

Foto - Costin Constantinescu

Pacate si ploi

Tristeţile sunt lacrimi din zori
sau plâns în cămări prea rupestre.
Cu unghia rod var pe perete
si gand scorojesc cu vină. Mi-e sete!

La sfat stau cu mine de mult
aplecată cu fruntea-n poveste
pe-un scaun pitic şi câteva trepte
la sfat stau cu mine. M-ascult!

Om cu povară şi sacul din spate
îl simt tot mai plin, plin cu păcate
m-apleacă spre urma lăsată pe drum
îndoi iar genunchiul. Strigăt sugrum...

Uneori ne trezim cu braţe-amorţite
alteori primăvara-i uitată în vise
singurătăţi ne macină calea-n cuvinte
răsar pe un drum din pământ, oseminte...

Speranţa e crez, suflet pribeag,
colina fiinţei e dulce meleag.
Un soare veghează în noi.
Răsărit spală azi păcate şi ploi.

Unui om...dintr-o viata de om

Cateodata ma gandesc la moarte. La "vesnicia ei" asa cum spunea Blaga, candva. Nu ca la ceva macabru ci doar ca la un fenomen de trecere al fiintelor umane. Uneori ma gandesc la intuneric, la nevorbire, la gustul de pamant. Ma infior imediat si alung cu o mana nevazuta, gandul. La fel cum ai alunga o gaza care nu-ti da pace si ameninta siguranta mediului din jurul tau. De obicei ma gandesc atunci cand aud ca a mai murit un om. Pe care l-am avut pe cale pentru cateva "statii" de tren. Un tren al vietii care ne poarta intre doua secvente de timp, necunoscute. Asa e omul...parintii nu stiu din prima clipa cand e acolo, in pantecele maicii lui si nici el, omul, nu stie cand ii va sosi clipa sa...coboare din tren. Astazi a mai coborat din tren, un om. Blajin, bun, cu vorba domoala si intelept cu o inima mare cat un soare. Durerile cancerului l-au rapus. In urma i-au ramas copii si nepoti, umbra lui pe pamant. Restul e tacere. Si odihna in bratele Cerului!

poem al mainilor

dac-as face un poem al mainillor
le-as inchide-ntr-o colivie a Timpului
firele de nisip ar curge printre degete
iar la Sud de privire ar inmarmuri lacrimile
intr-un gand, sa nu rasara pe treptele
de nisip nici o urma de talpa.

intotdeauna...

cei ce trec, lasa in urma lor
necuvantul, tacerea, umbra, destinul
pana la urma doua maini ne nasc
doua maini ne panseaza inimile
Doua Maini ne-asteapta
sa adormim nemurirea
cand vom inceta a mai fi oameni.

printre degete cernem nisipurile firii...

foto: devianart

Pata de apa

intr-o zi mi-am imaginat
cum ar fi sa nu fiu eu
camarile sufletului erau deschise
hainele miroseau a lavanda
dormeam
langa perna se scria o lume
incepea cu mine
si se termina cu verbele la trecut
parca alergau caii ca si acum
cresteau pe sub piele
ma dureau copitele lovind inima
cu batai sacadate in ritmul galopului
atunci m-am trezit
tabloul era inca patrat cand ii dansau umbrele
paralel cu peretele rosu din bucataria de vara
hai, intinde mana sa-ti pun in palma
pietre c-o inima rosie, pictata pe cand eram copila
la orele de desen care se terminau cu o pata de apa.

la pranz nu mai am vise vreau sa fiu tot eu
asa stiu ca mereu voi avea timp pentru ce-am lasat in urma...
foto: devianart

Landing places - antologie e poezie

Acum un an, cam fix un an am primit un mail cu o propunere de participare la un proiect interesant: o antologie de poeti, din Irlanda. Poeti emigranti. Suna interesant asa ca am trimis cateva dintre poeziile mele traduse in limba engleza de o draga a sufletului meu, Tamara careia ii multumesc enorm pentru ajutor, din care au fost selectate doua dintre poeziile mele sa faca parte din carticica lansata de Dedaluspress, editie ingriita de Eva Bourke, profesor si translator din germana in engleza, poeta si Borbala Farago, translator, co-editor.
Lansarea cartii a avut loc pe 6 martie 2010 la Dublin si a fost pentru mine un moment de implinire sufleteasca chiar daca nu am fost acolo. E darul meu pentru o primavara a literelor mele, a lumii pe care o astern la intrarea in sufletu-mi pentru cei care simt bucuria cuvantului ca pe un strop racoritor de roua dintr-o zi torida. Pentru ca lumea mea e in adancul literelor...acolo mi-e liniste!

Mai jos poezicile din carticica...

Irish Paths

Astray on Irish paths
I whistle a tune of homesickness,
root about in smells,
in chestnut blossoms.

Darkness dies
in the eye of a mirror.
It was a square of happiness
that broke apart into sins,
seven in number like the years.
I feel the greenness of trees,
the cube-shaped piece in the cup of life,
coffee tasting of morning.

What remains are the sediments of feelings
punctured in the shape of a shoe sole.

Search for the steps of time inside me.

CARARI CELTICE

Hoinăresc pe cărări celtice,
fluier a dor de acasă,
răscolesc mirosuri
în flori de castan.
Ȋntunericul moare
într-un ochi de oglindă.
A fost pătrat de noroc
s-a spart în păcate,
şapte la numar de ani.
Simt verdele copacilor,
bucata cubică în ceaşca vieţii,
cafea cu iz de dimineaţă.
Rămâne zaţul sentimentelor,
stanţe cu formă de talpă.

Caut paşii timpului în mine...


The Moon Divivded into You into I


At night the moon descended towards
the diaphanous folds of the window
there was such air between us
we shared one breathing
but the moon was a ling torn in two
and from the leftovers
I fed the angels
with pearls of rain,
of wind, of storm.

we were away
inside ourselves
watched through the streak of darkness
as the moon divided
into you
into I


Luna se-mpărtea în tu...în eu...

când seara, luna cobora spre
faldurile diafane ale ferestrei
între noi...exista atâta aer
încât împărțeam o respirație
iar...
iar luna zăcea ruptă-n două
și din firimiturile ei de la cină
hrăneam îngerii
cu stropi de ploaie,
de vânt, de furtună...

noi eram departe,
în noi
privind prin geana întunericului
cum luna...s-a-mpărtit
în...tu...
în...eu...

Mar galben

merele galbene sunt dulci
cănd trece o lună şi sunt pline de riduri
dacă aş avea un pom plin cu fructe
aş alege sş fie mere
neapărat galbene
le stă bine cu pistrui
când soarele arde a nerăbdare
să treacă printre degete ca o nălucă
livada cu meri
galbene, neapărat galbene
să-mi fie fructele de mâncare în Rai
dacă aş muri mâine aş lua cu mine
în visul de peste eternitate
mărul galben pe care nu l-am mâncat
de teamă să nu-mi fie prea rotunda luna
astă seară
e început de primăvară şi mai am timp
să cresc merii la sânul de lapte
precum stelele mijesc dacă le ţii în palmă
şi crezi că atunci când erai copil
că în ele dorm oameni pe care cerul
îi va plânge cândva în trupuri de lut
să crească din ei meri pentru cina de taină din Rai...

Primăvară cu renaştere!

Primăvara, moment tăcut de verde...în decembrie-al iernii făcut-am socoteli pentru anul încheiat cu lacrimile îngheţate-ale frigului, încheiat-am legământ cu noi pecetluit cu punct la capăt de rând, punctul florilor de gheaţă-ale tăcerii albe. Fiecare anotimp cu înţelepciunea lui...
Priveam cum ultimii fulgi de nea s-au topit în picuri limpezi de parcă plângeau copacii spre pământ trupul iernii din care să răsară la vreme de martie, din pământ, din cer, din vazduh, de nicăieri şi de peste tot locul, primăvara, iarăşi primăvară.
Miroase a primăvară din trupuri de ghiocei, plăpânzii şi tăcuţii ghiocei care mai păstrează în ei o amintire a iernii şi un început de verde. Pentru că doar verdele este culoarea renaşterii!
Pentru fiecare om doresc o primăvară a renaşterii cu privire adânc, spre sine, cu recunoştinţa că există, cu soare în suflet şi bucurie pe chip, cu linişte, înţelepciune şi cu ochi mari, deschişi în jurul lui pentru a vedea că viaţa însăşi, este bucurie! Chiar dacă zi după zi, greutăţi, neajunsuri, gânduri, tristeţi ne copleşesc să nu uităm să renaştem în fiecare zi precum primăvara se naşte printr-un ghiocel viu şi plăpând din gheaţa iernii!

Primăvară cu renaştere!!!

mă-nvăluie crengile cu picuri de apă,
muguri de brad plătesc tribut iernii
lacrimi de cer amirosind a tămâie...
la plecare, fulgi curg pe-altar de primăvară
tăcere între mine şi pădure se-aştern necuvinte
ea, cu ultimi ochi dintr-o iarnă, fâşii lungi de zăpadă
eu, cu primii ochi adumbriţi de gene, fâşii lungi de gânduri
e-atâta linişte, e-atâta tăcere, aproape aud ghioceii
cum răsar din pământ cu trup amirosind a primăvară
pe-o creangă, o frunză-amorţită, jos, o alta răsărită
m-aplec spre mine adânc, cu răsuflare caldă
din braţe să-nfirip răsuciri de frunze verzi
mi-e primăvară-n sânge şi bate cu ritm de colind
al florilor...dalbe de ghiocei, urme topite de iarnă.