Avea mâna rece, udă. Sub cap s-au odihnit visele toate şi au topit trupul lor în apă ochilor. Ziua începe iar răsăritul stă ascuns de norii albi care se caţărau pe frunte
într-un amalgam de nelinişte adunând ploi sub ochii trişti, trişti că ziua începe atât de întunecat! Nu ar mai fi vrut să se trezească, era un personaj mult prea imaginar pentru o viaţă atât de reală şi apoi ce folos că mâinile îi erau la loc, degetele se adunau în pumni şi semănau cu nişte palme ridicate în semn de protest asupra nedreptăţii. Era prea grea povara asta numită inimă, o piatră legată de o sfoară subţire, viaţa, legată de visele, de aspiraţiile, de tot ceea ce era ea ca om. O ea fără nume, era un copil al destinului care jongla cu bolovani inegali pe-o sârmă prea fragilă. Nu mai avea nici seminţe de sori să le sădească în adâncul ei să-i răsară primăvara pe calea durerii şi să se piardă-n verdele ei...doar aşa simţea copila că poate renaşte.
Într-o lume cenuşie, privirea se odihneşte uneori pe cerul înalt, dacă mişcarea aripilor albe de păsări o cheamă departe, sus...dacă nu, caută în zare un fir de rază, o geană de lumină pe care să îşi răsădească, mai tarziu firul de verde care să cheme primăvara în întunericul zilei...pentru că oamenii erau orbi. Mulţi! Iar orbirea era doar din ei, se ascundeau după inimile mari, tari, de piatră, crezând că ploile lacrimilor nu-i poate ajunge....Câtă naivitate!
Era sâmbătă! Ultima zi din post, ultima zi înaintea Învierii cele sfinte, o zi în care trebuia să facă şi curăţenie la ea în suflet ca într-o casă în care să primească musafirii inimii pe patul proaspăt acoperit cu vise crescătoare ca nişte ramuri, pe care înfloresc muguri de speranţă. Ferestrele sufletului sunt ochii, ochii scăldaţi în lumina culeasă din soare de unde cresc printre gene, firele de toporaşi, culoarea adâncă şi limpede ca o suprafaţă-oglindă de apă. Înţelese atunci, copila că firul vieţii este lung, lung de nu se ştie unde sfârşeşte şi nici în urmă nu se vede de unde porneşte. Se văd doar nodurile din loc în loc, ca nişte cicatrici ale Timpului pe trupu-i de nisip curgător. Şi atunci fiinţa copilei se încovoaie până aproape de pământ într-un semn de necunoscută mută a tăcerii: de ce simt atâta tristete? De ce anotimpurile se aştern peste mine cu tristeţile lor ancestrale...cu flori de gheaţă fără suflare, iarna, cu frunzele-i moarte, toamna, cu dogoarea ucigătoare, vara şi tăcerea pământului, primăvara?
Întelese însă că singurul răspuns este cel de început de primăvară. Aşa îşi caută, în fiecare an, colţul verde al fiinţei în care să se piardă ca într-un început al veşniciei, ciclice cu fiecare anotimp al trecerii...omul este trecător dar renaşte cu fiecare primăvară atât timp cât sufletul îi păstrează, caldă, iluzia trecerii...devenim mai oameni cu fiecare primăvară pentru că sâmburele fiinţei creşte, creşte din om cu fiecare cicatrice, cu fiecare rid, cu fiecare crăpătură de fiinţă. Poate că este un timp al straielor noi, al straielor cele strămoşeşti cusute cu aţa roşie a vieţii. Al începutului. Al inimii.
Copila ridică privirea către cer ca spre o nesfârşită speranţă azurie. Aştepta să vină Paştele, Lumina, Viaţa care a oprit Timpul în loc pentru a începe cu El, drumul
mântuirii pe care este chemată fiecare fiinţă. Tăcerea o cuprinse şi în podul palmei simţea arzând pulsul. Înţelese atâtea lucruri astăzi pentu că Viaţa curge fără încetare, necunoscută, cu teamă, cu bucurie, cu înţelepciune...
E vremea în care aşteptăm Lumina, e vremea în care Lumina s-a stins pentru a se reaprinde în noi cu o şi mai adâncă tărie, e vremea înnoirii...lângă noi şi mai ales în noi. Omul este bun, omul este frumos, omul este cuvântul din trup de Cuvânt. Sărbătoare cu linişte sufletească pentru fiecare dintre noi, oamenii. Lumina lină să ne cuprindă sufletele în chip de braţe cereşti, speranţa să crească în suflete precum iarba cea verde creşte primăvara, florile primăverii să le adunăm în suflet întru bucurie cerească şi să aveţi sărbători cu bine cu toţi cei dragi lângă suflete, întru Lumina cea din Lumină! Paşte cu binecuvântare cerească!Cu bucuria Luminii, Mirela
