puncte de suspensie

risipa de note, melodie trece prin mine
vezi? prind fluturii mai intai in privire
ca mai apoi sa ii trec prin firimiturile de ziua
imprastiate pe ceruri precum norii cu forme-diforme.

soldat de plumb de-as fi, as cere faurilor maini moi, de nisip
sa le cern adanc, printr-o sita din fire de iarba
dincolo de marginea zimtata a lumii asteia
neprihanita in fiecare dimineata precum o fecioara in somn.

ma inconjoara din toate partile puncte de suspensie
le-am pastrat din candela de la biserica
ard lujerii de ceara sa lumineze intrebarile
pana in adanc
asa vom sti ca pana la sfarsitul zilelor
avem de cautat raspunsuri intr-un desert
cu maini de nisip, cu rasarituri de o parte si de alta a umerilor!

foto: devianart

samanta padurii din mine...

crestele munţilor vorbesc despre noi
primăverile se-nclină-n faţa păsărilor.
pe umeri îţi cresc aripi şi până la cer
nu mai e atât de mult precum scrie-n carte.
gândul lumesc înspre zări nerostite
mă-ndeamnă tăcerea să-ti traduc soapte
din florile de mai, tainele sunt ochii închişi
printre firele de ploaie
sunt altele, picături de mâine,
picături de pâine, primenite vorbe n-au rost,
rostul viului e să trăiască
greu, mereu, peren, fără adevărul adevărurilor
că mâine este şi azi, că peste ani va fi şi mâine
ce contează că ne-ndurerăm pentru fiecare creangă ruptă
când pădurea o sfâşie corbii
lupii nu dorm niciodată cu ochii închişi?

ridic mâinile spre cer şi dintre nerostiri cer
să nu mai merg pe spini în vise iar tu să-mi faci
noptile nestinse, cu foc ce arde ca o para
am alungit-o pe cand lucram
olar în ţinutul somnului fără vise de cristal!

oamenii nu mai ştiu care-i tipătul luptei şi care al focului
au uitat să trăiască iar inima lor e bucată de iască
dacă îmbrac trup de pasăre albă văd padurile de Sus, nu?
retoric întreb ca un măr verde, răspunsul e sămânţa pădurii din mine...

De ce se sinucid oamenii?

o întrebare mi-a scuturat verigile de suflet

într-un zgomot lung, precum un dangăt de clopot

de ce se sinucid oare, oamenii?

de ce pe morminte cresc primăveri fără suflet?

inimile sunt pietre, pietre pe fundul mărilor de lacrimi.

poate că între noi şi garduri sunt treceri de-o cruce.

mărunt plouă şi mi-amintesc de-un chip

împrăştiat în lacrimi precum seminţele de tristeţe

în gânduri...

astăzi, n-am zâmbet prin buzunare

şi asta pentru că unii oameni

au ales să pună între ei şi respiraţie

încolăciri reci, de fier, peste care nu se trece

nici măcar cu gândul, cu versul, nestinsul,

ci doar cu ruga celor ce-şi pun broboadele peste fiinţă

ca şi cum mortului i-ar fi mai cald

dacă într-o raniţă ar avea un ban, o lumânare

şi-o cruce din care să-şi facă...răscruce,

un semn că pe-acolo trece, din cînd în cînd,tăcut,

un om răspândit în amintiri precum florile de cireş

într-o primăvara fără de petale...

freamat de aripi

m-apleacă uneori, paşii

pe genunchi am solzi de ore
răsucite limbi, arc de cerc neterminat.

printre oameni merg uneori îmbracată numai cu umbre
ca un vis, stăpână peste lumina zilei.
fiecare zi este o mască
mi-o asum fără urmă de snobism
pentru că ştiu că zilele şi noptile sunt ale mele
din atâta noian de frunze verzi!

cresc din pori, fire de prezent,
premiul pentru pierzătorul de cuvinte
sunt clovnii cu suflete de copil...
ştiaţi că zâmbetul clovnilor
este de fapt masca ascunsă-n pagini de ziare
de fiecare dintre oamenii care pentru un timp
au ales momentul de amintire râsul, râsul copilului din ei?

râd...nu-mi vine să cred câtă lumină se-apleacă peste mine
cu roadele cerului îmbobocite-n flori albe,
cu braţul plin, cu ochi închişi alerg prin viaţă
pentru o clipă cât un vis, vreau să cresc în mine
am catalige, zâmbet de clovn şi braţe cu flori!

oamenii ascut însemnătatea respiraţiei cu aripi
le cresc de-o parte şi de alta, a inimii
nimic nu-i întâmplător atunci când zborul îţi freamătă aripile..

copac din vremea lui a fi

mă cheamă copacul să îi stau sub umbre

să-i fac din minte jocul de culoare.

mă cheamă soarele să-i scriu o carte

să nu mai am nevoie de-atâta întâmplare.

mă cheamă umbrele să le arunc din mine

să îşi găsească alt stăpân

la mine-n suflet sunt tânguiri sau zâmbet

sunt zori şi uneori e linişte şi cerul mi-e senin.

când peste lume eu păşesc cu frică

mă scutură fiorul florilor de tei

adorm în somnul lor şi-n creştet

mă binecuvântează ploi din florile de mai.

copacul meu îşi creşte rădăcina

din seminţiile pădurilor de fag.

nu-i singur, îl sprijină chiar cerul

şi-n frunze pus-am doina mea.

în prag de casă, cu ochii de ferestre

privesc în zare, număr macii,

să îi adun în suflet şi să fac

pentru copacul meu, izvor de viaţă.

mă cresc azi, râuri de cuvinte

şi dintre sensuri cules-am rădăcini

aştept doar ploile să-mi spele

păcatele din riduri ce vor fi

adâncă mărturie că sunt copac

din vremea, din vrerea lui a fi!

Neîntamplata lume a întâmplarilor

Pentru Suflet Naiv - si nu numai, o postare de proza care am aflat, preluand-o de pe citatepedia, http://blog.citatepedia.ro/neintamplata-lume-a-intamplarilor.htm situl care imi gazduieste toate creatiile de proza ca a fost unul dintre cele mai citite subiecte pe anul trecut!

Ii multumesc, pe aceasta cale lui Lucian Velea, primul om care m-a incurajat sa scriu!

El: - Da… urcă!

Ea: - Ce?
El: - O rîmă urcă pe trupul unei frunze, mai sus de coada verde, agățată pe-o creangă!
Ea: - Aaa, o râmă? Păi, tu nu știi că după noile reguli gramaticale se scrie “râmă” și nu “rîmă” pentru viermele ăla mic care se-mpiedică-n frunze, primăvara?
El:- Ei, aș… dar de ne-ntâmplate vorbe ai auzit vreodată?
Ea: - Nu!?
El: - Să-ți spun: sunt acelea care nu se-ntâmplă pentru că… nu există! Nu există pentru că nu sunt scrise corect de omul care scrie corect cuvintele!
Ea:- Aaa… și atunci înseamnă că pot să inventez lumea cuvintelor… necuvinte!

El:- Da… vezi copacul ăsta din față?
Ea: - Da, îl văd!
El: - Are multe crengi crescute… întâmplător din trunchi!
Ea: - Mda… interesant de neinteresant ce este! Auzi? și dacă cresc, ce?
El: - Păi dacă cresc, atunci se întâmplă ceva!
Ea: - Ce!?
El: - Logic… cresc… asta se întâmplă!
Ea: - Mda… și care-i logica în tot ce privești?
El: - Niciuna…
Ea: - Și atunci?
El: - Și atunci, ce?
Ea: - Nu înțeleg un lucru…
El: - Care?
Ea: - De ce privești la lucruri banale?
El: - E simplu: pentru că le văd și pentru că se întâmplă… și se întâmplă chiar dacă nu le văd. De aia!
Ea: - Hm! Și ce… altceva mai bun n-ai de făcut? Cine o să citească tot dialogul ăsta banal cu întâmplări care se întâmplă?
El: - Cine-i sătul să citească întâmplări care nu se întâmplă!
Ea: - Adică?
El: - Adică… de exemplu: ai văzut tu timp care curge-n clepsidră?
Ea: - Da… ce, nu mai ții minte clepsidrele alea micuțe pe care le-am cumpărat anul trecut, că aveau în ele nisip care curgea?
El: - Păi, vezi? Nisipul curge, nu timpul!
Ea: - Da, ai dreptate! Și adică timpul nu curge?
El: - Nu! Timpul trece! Vezi, copacul din față încă are crengi crescute din trunchi!
Ea: - Daaaa… văd! (hm…ființa asta-i dusă pe lumea cealaltă înainte de vreme, cu mintea!).
El: - Îhî… e bine că încă vezi!

Cele două ființe, așezate, întâmplător alături una lângă alta, vedeau lucruri care se-ntâmplă. Banale! Ce dacă privești un copac căruia îi cresc ramuri direct din trunchi… este o întâmplare atât de importantă încât s-o spui tuturor? Se-ntâmplă dintotdeauna ca să crească, copacilor, crengi și asta pentru simplul motiv că se-ntâmplă dintotdeauna. Repetitiv, ca și un cuvânt repetat atât de des încât devine banal, atât de banal încât poeții îl simt expirat, prăfuit, comun încât își pierde sensul… devine vid, el, sensul. Așa și copacii… cresc atât de banal încât își pierd sensul în lumea celor ce văd atât de mult incat este trecut cu privirea ca si un obiect care face parte din decor de la inceputuri. Da, ca si la „obiectul” nas care face parte din „decorul” feței, chipurilor umane.

El: - Ce a trecut timpul de când s-a-ntrerupt dialogul…

Muțenie…

El: - Ei, ei, trezește-te! Vezi copacul?
Ea: - Lasă-mă, lasă-mă… se-ntâmplă un vis acum… ce frumos… ahm… da, da, îl văd… știu ce o să spui… încă-i cresc crengi din trunchi… mda… o să văd că sunt ocupată acum…
El: - E lumină?
Ea: - Este… multă!
El: - Asta pentru că s-a-ntâmplat!
Ea: - Ce? Ce mai vrei? Da, zi… mi-a fugit visul în neîntâmplata ta lume a toate!
El: - Nu mai este… l-au tăiat…
Ea: Ce? Copacul? Oooo, și noi la ce mai privim?
El: - Locul lui… și acum începe lumea neîntâmplată!
Ea: - Cum?
El: - O întâmplăm noi! Vrei?
Ea: - Îhi… măcar cu atât îi mai suntem datori copacului… să-l întâmplăm acum când… nu se mai întâmplă să-i crească crengi din trunchi!

substantiv fără majusculă

Uneori refuz categoric să-mi răspund!
Stii, suflete, nu mă mai striga atât de tare!
Uneori tăcerile vorbesc mai mult decât cuvintele
La asta ma gândesc atunci când mă întrebi
de ce măştile oamenilor au forma chipurilor?

Alteori, mă îmbracă pe dedesubt, păsările
într-o nepăsare la graniţa dintre plăcere şi durere.
Vreau să zbor dar mă ţintuiesc paşii pe pamânt.
Cu gust de ţărâna-mi va fi dejunul în acea dimineaţă.
Acum, închid ochii şi ridic o cortină de sânge.
Ca la teatru, mă privesc, mim cu zâmbet de clovn!

Rar ma îndoiesc de dimineţile pe care le repet obsesiv
cu câte-un răsărit înfiripat din aburi de cafea.
Construiesc, din cărămizi, pereţi pentru case neterminate
pe care le dăruiesc cu ochi trişti, familiilor fără tată.

Niciodată nu te întreb, suflete, de ce mă pui să scriu.
Păstrez intactă, întrebarea
pentru atunci când ma voi duce sa mângâi răsăriturile
iar din mine va ramâne povestea cu a fost odată.

Până atunci, fă-mi păsări din aripi de litere,
păstrează virgulele pentru cei ce vin după mine,
substantivul fără majusculă, fata cu întrebări fără răspuns...

Alt eu fără oase

Uneori am senzaţia că tin cuvintele închise precum o nucă.
Respir aerul cu profunzimea unei frunze verzi
în neclintitrea umbrei strânsă pe sub pietre
din fiecare colţ în care au rupt-o vânturile.
Pluteşte printre gânduri într-o drămuire a sensurilor
pică lângă scaunul din odaie.

Din ea curg oase
rămasă mărturie a oamenilor care s-au luptat cu timpul
până când orizontul i-a înghiţit, promiţându-le nemurirea.
Ce amăgire!

Ploile au intotdeauna nevoie de rodul cerului
să nască alţi oameni din pământul afânat de brazdă.
Balenele stau la locul lor, în apă,
după ce au rodit din oameni însetaţi. La începuturi!
Ce nebunie!

Cuvintele...n-au nici un sens dacă nu curg în vene
precum sângele. Ba da, am stiloul cu sânge de cerneală...
Plec în pântecele marii, acolo apă-i tot Cuvântul!
Vântul mă găseşte să-mi promită cu umbre rupte
că dincolo de orizont m-aş îmbrăca în alt eu fără oase...

foto: devianart

Prea mult timp..

" - Să ne înţelegem de la început: mie nu-mi plac poeziile tale pentru că au prea mult timp în ele şi nici nu înţeleg ce scrii!
- Nu-i nimic...am un fan mai puţin, asta e, ce să fac acum?"
......................................................................
Peste vreo două ore, pustoaica cu părul de culoarea spicului de grâu, cu dinţii ca nişte bobiţe de fasole, inegale şi gropiţe în obraji mă declară ferm şi fără dreptul de a spune NU: "frizera mea personală".
Mi-am castigat dreptul pentru că reuşisem să-mi "spăl" păcatul că nu am făcut-o să înţeleagă nimic din ce scriu, împletindu-i o coroniţă spic. Încântată foc şi admirându-se în oglindă, zâmbea cu o puritate până la cer şi înapoi!

La finalul vizitei îmi spune serioasă:

- "Stii, te rog să-mi faci o poezie. Dar fără timp!"...
Îngândurată, am plecat spre casă hotărâtă să mă răfuiesc în continuare cu Domnul Timp deşi nu place. Mai ales copiilor...