Rostul gândului de toamnă

nu-i asa 
că toamna e frumoasă?
în zvâcnetul de frunze
iubește roșu,
clipa?

din degete, îi picură -n
izvoare 
bucăți de gânduri,
din stânci,
ca-n buzunare

cu zgomot se strecoară 

și-apoi...e liniște

dorm norii 
peste câmpuri

miros de mere coapte

pun început de rânduri

povești 

povești 

de-aș împleti din frunze
s-ar înveli pământul 
ca-ntr-un târziu de seară 
și de atâta liniște...

ce toamnă- mi ninge
în cuvinte

a câta oară?

foto și versuri: 

@ Mirela Nicoleta Crăciun 

(Minicoleta)

14 oct 2025

E timpul chemării

E timpul chemării 

gândurilor 

de sub grija zăpezii

colțului de iarbă

din seva pământului,

îmbrățișărilor,

din zborul călător.

E timpul ceasului deșteptător

s-a făcut încă

de-o primăvară 

și, Doamne, cât e de frumoasă

zvâcnirea Viului,

curat sentiment!

Din împreunarea mâinilor,

Recunoștință! 

Rotund

uneori nu e nevoie de cuvinte 

ca să fii fericit

e de ajuns să cobori 

trepte

trepte până acolo

unde te întâlnești cu tine

firesc

într-o taină a inimii

care nu are nevoie

nici măcar de timp

de cuvinte ai nevoie

atunci când îmbrățișezi 

oamenii

îi cuprinzi între 

semnul mi(g)rării

și cel al întrebării

chiar și după punct

poate urma alt capitol 

din cuvinte clădim castele

răsturnăm imperii

zidim inimi

oblojim răni 

dar goi

goi suntem doar cu noi

și cel dintâi Cuvânt 

ne imbracă în aripi

pe dinăuntru 

când cresc 

mari de-a dreapta

de-a stânga umerilor

atunci știm 

că am unit

Cuvântul 

cu

Tăcerea 

Rotund

Sunt oameni

Sunt oameni

în care e întuneric...
O, cât de departe,
cât de departe e
copilul din ei!

Sunt oameni
în care e lumină...
O, cât răsărit,
cât răsărit
crește din ei
pentru mine,
pentru tine,
pentru păsări
rătăcite de cerul lor,
pentru peștii adormiți
de apa lor...
pentru pumnul de pământ,
prag pentru lumea
în care suntem
chemați să învățăm
Răsăritul

rana lui
e roșie în dimineața firii...

chiar dacă uneori
doare...
În noi, oamenii
se va deschide mereu
Lumina,
atât timp
cât crestem
cerul din noi,
în aripi care se vor întoarce
cândva,
Acasă...

Text și foto: Mirela Nicoleta Crăciun Toniță (Minicoleta)

Infinit pentru Mama!

 La mulți ani, Femeie!

La mulți ani, Mama!
Să vă fiți tihnă gândurilor, să vă fiți primăvară anilor, să vă fiți înțelepciune vorbelor, să vă fiți dăruire din Cuvânt, să vă înalțe Lacrima a bucurie, să vă fiți sănătoase și cu brațele larg deschise pentru voi, pentru cei dragi și din tâmpla voastră albită de vreme, să vă faceți sărbătoare, Vieții! La mulți ani, azi și întotdeauna!

din lutul mâinilor tale
crește pâinea
și ce suflet ar fi mai hrănit
dacă tu, Mamă,
nu ai fi lumina
gândurilor
din nopțile cu tihnă?

din rodul lacrimilor tale
ai prefăcut durerea
în liniște
o, câte întrebări
de copil,
au găsit răspuns
în brațele tale
cât un Univers!

dragostea ta
coboară stelele
în florile primăverii
ca să știe mamele
care au fost cândva
că din infinitul primăverii
le-am așezat
licăr tăcut printre oameni!

astăzi, ca întotdeauna
Mamă
mi-e liniște
în suflet -
Te am! 

În numele tatălui - autor Natalia Onofrei

 

Partea interesantă a paginilor de socializare este că descoperi oameni care prin ceea ce scriu, te îmbogățesc sufletește! Așa este și Natalia Onofrei pentru mine! "Descoperită" în lista unei dragi prietene, am găsit în ceea ce scrie, bucăți de realitate care te fac să îți pui întrebări! Ei, pentru acest motiv, n-am ezitat niciun moment atunci când ne-a dezvaluit vestea apariției cărții sale și i-am lăsat mesaj că doresc să o citesc!

A fost refuzată de cateva edituri și Natalia, ca o femeie vrednică, trecută prin viață, și-a suflecat mânecile și a trecut la treabă: s-a ocupat de publicare și prezentare în spațiul public! Mă alătur și eu celor ce au citit cartea ei și i-au răsplătit munca cu îmbrățișări de cuvinte!
Așadar, satul pe care îl prezintă Natalia este unul "tranșat" de imaginile bucolice care să îți transporte imaginația într-o lume a visării! Este lumea satului, dezgolită de metaforic, înfiptă adânc în creierul cititorului cu țărușul realității, într-o tușă atât de vie, încât recunoști instantaneu prezentul, căutând febril în minte, asemănări cu ceea ce te înconjoară. Le găsești ușor și le potrivești ca într-un puzzle a cărui ramă de lemn, ți-o oferă solemn și fără explicații, chiar autoarea! Cum potrivești piesele?
Natalia îți oferă libertatea (ghidată și ea) de a stabili ordinea dar nu și forma! E precum un joc de șah, cu deznodământul la cititor, autoarea îți oferă undița, peștele îl cauți tu!
Sunt bucăți de realitate pe care cei ai satului o știu, o simt, o traiesc dar destul de des o disimulează din dorința de a se eschiva prezentului "cariat" de trecerea timpului, dar firesc în mersul lucrurilor.
Natalia are finețe de psiholog, de observator imparțial al lumii satului orășenizat dar care păstrează totuși, cioturi de tradiție care se respectă pentru că "așa trebuie". Simbolistica e rătăcită printre kitch-urile importate din episoadele de migrare/remigrare ale celor care trăiesc încadrați in contrastul colțuros al satelor, acolo unde se îmbină dranița cu tabla de ultimul tip! La Natalia, satul e SAT! Ancestral, peste care trecerea timpului a adus doar fuior de neologisme, frunze ale unui altoi pentru ramurile Copacului Vieții, cu rădăcini și trunchi din care au crescut ramuri și Creangă, Rebreanu, Sadoveanu, Slavici sau Marin Preda, la rândul lor!
Lumea satului se învârte în jurul femeilor, într-un "matriarhat" camuflat de paharul de țuică, de pumnul și ghioagele bărbaților, treziți doar de bagajul genetic moștenit, firesc dar în același timp rușinos pentru gura satului și care se stinge în fața sentimentului de unitate și veselie, în mijlocul cătunului. Chiar dacă vorbim despre nuntă sau despre mort (înmormântare), este singurul moment în care coeziunea oamenilor, sentimentul calmului, voii bune și colaborării este liantul care îl ține pe el, satul într-un cerc temporal, același din cele mai vechi timpuri și în care tarele perpetuate din generație în generație aparțin locului și sunt acceptate prin punerea sub preș, trecerii cu vederea sau includerii în categoria "normalitate".
Nu este o carte ușor de citit dar este o carte de citit de mai multe ori!
"În numele tatălui" este povestirea care le ține unite pe celelalte, e palma care ține degetele! Natalia e un scriitor care are curajul să ne arate realitatea, așa cum este ea: necosmetizată! Am citit cartea cu bucurie, cu bucuria ca iată încă avem semeni care aduc valoare literaturii prin ceea ce scriu! Actul nașterii povestirilor Nataliei nu este unul spontan, ci este unul îndelung șlefuit, muncit, născut din frământarea minții! Simți asta, atunci când citești! Iar prefața d-lui Radu Enache, un profesionist al cuvântului, e atât de bine închegată, e ambalajul care imbracă atât de potrivit conținutul unei cărți ale cărei coperți se închid cu talentul minunat al desenelor realizate excepțional de Anasatasia Onofrei, fiica Nataliei, o carte care la mine în bibliotecă, va avea loc de cinste! Mulțumesc, Natalia!

gând în oglindă

pe tâmpla ta se-nsingurează gânduri
și jocul vieții-și caută răspuns
cu degetele îți chemi mereu lumina
și-mbrățișarea ta nicicând nu va avea
apus

privirea ta adună firmituri de rouă
de pe obrazul înghețat de flori
și nu ar fi așa de blândă și desculță
de nu ar trece vântul prin colturi gri
de nori

știi om să fii, atât de cald și de firesc
tu pașii îi deslegi din forma lor de lut
cum se înaltă zbor din gânduri de copil

în vers mereu se afla un răspuns
nu despre ce e viața, nici cât e de ajuns
rostul lui a fi e pus atât de simplu, în Cuvânt!

Versuri și foto:
© Mirela Nicoleta Crăciun

Este

Este!
Mirela Crăciun

Pe Dumnezeu îl vei găsi urcând
Pe drumul Crucii, în lacrima de floare

Pe Dumnezeu îl vei găsi urcând
În trup de frunză, hrănită doar de soare

Tăcutul, chemat e să se nască
În tot ce-i viață, El urcă până-n gene
De-acolo - i lacrimă, tributul Viu îl cerne,
Păcatul de Lumină, Cuvântul de-ntuneric,

Pe Dumnezeu îl vezi urcând
În două mâini întinse,
a rugă, nu te teme
aici e liniște
și a - nviat!

Iubește,
pe Dumnezeu îl vezi urcând
ne-a izbăvit durerea
din faptă și din gând!

*********************
... Îl găsești în cădere
(aleatorie)

Stelian Crăciun

Magnetice respingeri, ce regret,
Cuvintele sunt cărămizi murdare
În două emisfere un singur interpret
Un singur râu de dor, fără culoare.

Nu curge alb, nu-s broaște sau pământ
Sunt vele care plâng cuprinse-n horă
Simți deznădejdea, minunat cuvânt
Ca să descrii cum cerul meu imploră

Pe Dumnezeu îl vei găsi urcând
Din spațiul gol în gâză și în floare
În ochiul care s-a închis strigând
În teatrul păsării cu aripile-n zare
Pe Dumnezeu îl vei găsi șezând
Și așteptând ca să devii culoare.

Dar copilăriei

 De-aș uita vreodată să fiu copil

aș lua cretă colorată, aș picta norii

și i-aș lega de suflet, în toate culorile 

pământului! 

De-aș uita vreodată să fiu copil

aș îmbrățișa copacii, aș mângâia florile

aș dansa cu ploaia, apoi aș râde 

înspre soare, brodând povești 

cu zâne din raze de lumină! 

De-aș uita vreodată să fiu copil

aș alerga la mama și la tata

să le pun zâmbet,  culoare 

în inima lor mare în care mă țin 

să cresc,  să cresc lumii și acum! 

De-aș uita să fiu copil, m-aș așeza 

lângă somnul dulce al pruncilor mei

lângă teiubescurile cristaline

lăngă îmbrățișarea lină și aș râde cu ei

aș râde până la culorile curcubeului  

și înapoi, în copilaria mea, a lor, a tuturor copiilor! 

La mulți ani, copii! 

La mulți ani, copil! 

Să păstrați mereu în suflet, un colț de soare, o stea strălucitoare,  o jucărie dragă și o poveste! Toate să le dăruiți vieții, atunci când simțiți că vă trebuie culoare în zilele voastre, de oameni mari!

Acasă e în Om

norul s-a lovit de aripa gândului meu
îi era sete, se facea tot mai mic
își rătăcise cerul...era trist
printre  flori de cireș efemere
stinghere-ntr-un vers

(norii se nasc din gânduri nescrise
sunt taine îngrămădite sub pleoape
oftaturi prelungi, rotocoale de suflet)

dintr-o clipire l-am chemat
spre mine a venit așa,  firesc
știa,
știa că întotdeauna păstrez pe retină
o floare galbenă de soare
(peste petalele ei se merge spre casă
în suflet și apoi e ușor să urci pe cerul tău)

pentru nori rătăciți îmi păstrez Lumina
cresc flori de soare în priviri
atât de drag mi-e cerul 

fără nori e pustiu

cum să îndure omul atâta sete?

Versuri și pictură: Mirela Nicoleta Crăciun 

algoritm teluric

crepuscul alb

de lumină 

mă dor bolovanii din oase

mi-alung azi fricile

într-o fragedă culoare

anotimp imperfect

silabă nedumerită 

o dimineață mă descuie în umblet 

țineam sufletul în colivie 

neștiind  că norii sunt atât de reali

precum se ridică aburul 

dintr-o cafea de dimineață 

încâlcit adânc în idee 

un gând roșu 

îl deșir ghem 

dintr-un măr 

să-l sculptez cu dinții 

soare!

suflete,  să îmi crești aripi

pentru atunci

când mă voi rostogoli

idee...

Strâng sensuri

 În oameni, alfabetul blândeții 

stă scris probabil pe marginea

unei bucăți de inimă. 

 

Mai știi cum se face A mare de mână? 

Rotunjit, 

Tremurător, 

Cu emoție de creator? 

 

 Sau 

 

E împins brutal în albul virtual al foii? 

Două cuie legate împotriva simetriei 

Forțat, 

Anxios, 

un început împuns! 

 

Al meu... 

Hm, al meu e înfierat pe inimă, 

în fiecare respirație, 

carnal, abrupt și uneori 

strâns, 

adunat din fiecare firimitură a copilăriei 

 

mi-e dor de tine, bunico 

cum să-i strig visului 

dacă nu, cu un A mare de mână? 

Mi l-ai lăsat moștenire! 

Un A cald, viu, crescut din rugăciune, 

mâini împreunate și cel mai pur zâmbet 

 

tu știi că în inimă 

îmi trăiești în fiecare respirație 

 

iar eu,

eu îți simt în pace 

amintirea... 

 

 Versuri: Mirela Nicoleta Crăciun (Toniță)

Foto: https://pin.it/1SaLIzF

 

 

Întomnată

 

"Și anii se scurg ca frunzele toamna "

cad peste umeri șuvoi dezgolit 

de-ar ști timpul, cu pasul șoptit 

tribut să ne ceară din tot ce-am trăit... 

i-am pune în palme, clepsidrele sparte

din ele, nisipul să-l facem castel

nu-mi trebuie ierni rasfirate în oase

vreau să rămân copilul de azi și de ieri.

La geam, gutuile coapte surâsul hoinar

l-au păstrat între pleoape, amintire în dar 

să iși verse toamna apusul în frunză,

mirarea în flori și-ntr-un zâmbet...de muză!

Primul vers: Bălan Marcel

https://m.youtube.com/watch?feature=youtu.be&v=bkWdRgny5VQ

Ardere

 

Oh, neputință cum să nu mă învălui

în tristă mirarea ta?

Din trupul Cuvântului

sfâșie trubadurii de granit

litere, ca și cum

ar ucide înțelesul

în scrum negru, în fum!

Cum să nu plâng,

Cuvântule?

Vezi, semenii mei

fac statuie,

închină ode

idolilor agramați

închiși în propriile

togi zdrobitoare

de sens,

împărați peste

versuri bolnave,

cuvinte cangrenate...

 

Plumbul vorbei

greu sentiment

îmi scrijeleste slova

și mai adânc

în carne!

Mereu voi fi un proscris al vorbei

de Cuvânt nu mă voi lepăda

pentru nimicnicia omului,

cerșetor de slavă deșartă!

 

Lină

din gândul tău
curg ploi târzii de toamnă
și sunet gol preface-n ciob
uitarea

din degete curg râu povești adânc nespuse
cerești priveliști ne inundă
marea

din glasul versului ia foc
o simplă boare de cuvinte
desprinsă parcă din lumesc
alunecă în zare
vis cuminte

din două note de chitară
de-ai ști să cânți,
tu depărtarea,
nici ploi
nici lacrimi
nici apusuri

n-ar mai avea nespusul
în cuvinte...

versuri: mirela nicoleta crăciun
foto: pinterest

E grâul pâinea de cuvinte

din maci
a curs apusu-adanc in noi
din galben
ploaia care vine

din painea nenăscută
peste camp
ies rasarituri
dintre spice

din cer senin
ne-am îmbrăcat c - un colț
de lună
hlamidă peste vise

din tot ce-i omenesc
în noi
se-aprinde-n cer
Luceafăr
de spuneri nerostite

doar mâna ta
mi-e liniste
în totul de cuvinte

Sunt tot ce se întoarce din pământ

sunt tot ce se întoarce din pământ

crescut în boț senin de floare

cu frunza-n vânt făcut-am legământ

mă nasc din adiere de ninsoare

mă cern eu vremii lin, în zbor

un gând petală dalbă, moale

tu din senin mă ceri să plâng

în ochi de nor, în brazdă pe hotare

hai, primăvară învelește-mă să zbor

cu aripi fine, de mătase

tu știi, în pântec rodul ți se naște

iar eu brodesc din boabe-ntregi de rouă

vaste oglinzi să-mpreunezi  prezentul

cu neantul

© mirela nicoleta crăciun (Minicoleta)