semnaturi la capat de anotimp

Rând pe rând se aşează păsările

semnături la capăt de anotimp.

Rânduri, rânduri pe-o pagina albă de gând

printre straturi de inimă

sapă cu doruri, amintiri dintr-o copilarie…

- Eu sunt o culoare!

- Ba tu eşti o fetiţă!

- De ce?

- Culoarea e culoare, fetiţa e fiinţă,

tu eşti fetiţă pentru că eşti fiinţă.

Apoi pleacă amintirile stoluri, stoluri

Încolonare spre apusuri-răsare

Pe negândite ninge

pe la tâmple.

Cât de alb e dorul de viaţă

numai iarna o ştie

atunci când îi creşte pe sub zapadă

primavara ca un puls.

Anotimpuri de viaţă.

Copilărie din alte anotimpuri.

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Poezia a fost inspirată de fotografia lui Daniel (Toth), un adolescent talentat în fotografie şi caruia îi mulţumesc pentru că mi-a îngăduit să aşez versurile lângă fotorafia care le-a inspirat!

http://tothdaniel.blogspot.com/

9

în fiecare dimineață 

e începutul cărării

alegem să mergem

alegem să ținem ochii închiși

alegem tăcerea

prin labirintul vieții se merge viu

începutul e la alt capăt

de acolo începe să se destrame Soarele

dimineața cad ploi

atunci ghemul are noduri

mor oameni

ghemul are alte noduri

oamenii nu vor alege niciodată 

capătul de drum

sau poate că da 

cei care merg

din nod în nod

din loc in loc

căutând ancore

pentru lumea de dincolo

oamenii nu vor alege niciodată

capătul de drum

își trăiesc răsăriturile

îmbrățișându-l cu aripi

până când perna timpului

le va ține captiv

somnul

pentru veșnicie

oamenii nu știu niciodată

unde e capătul de drum

iar drumul 

niciodată nu se termină

cu oamenii

apartenență

oamenii locuiesc în odăi
de jur împrejur stăruie
răni decojite pe suflet
Timpul

oamenii locuiesc în ei
de jur împrejur stăruie
bucăti rupte din ei
respirațiile

oamenii locuiesc în tăcere
de jur împrejur stăruie
chipuri fără glas
umbrele

daca oamenii s-ar închide în ei
Timpul ar căra pietrele trecerii
pe muntele umbrelor
lângă odăi
scările către veșnicie
s-ar rostogoli în umbre

atât de adânci sunt oamenii

drumul spre casă

atunci când tac

oamenii fabrică zile cu răsărituri artificiale

lămpi pâlpâie în loc de inimi

talazuri izbesc margini de eu

bărci de salvare aduc rânduri de gânduri

la malul de care se prind cu mâinile

alți călători rătăciți prin lumile Timpului

cerșetorii nu au nimic din jur

dar au totul din ei

libertate

plutesc precum insule mișcătoare

pe apele pline de crengi rupte din umeri

în încercarea de a fabrica plute de trecere peste un timp

îngust

trecător

anonim

repede

la poarta Timpului astâmpar setea cerșetorilor

desaga mi-e plină de pâinițe sfințite

troițe albe pe drumul spre inimi

să știe oamenii drumul spre casă

crestături

mi se frâng gesturile

în păduri de mâini întinse

mă dor gândurile

le prind cârlige pe sârmele Timpului

mă dor versurile

le trec în inimă pe un pod cu un braț rupt

mă dor ochii

de-atâta-ntunecare îmi plouă în vise

mă spăl cu apa neîncepută

a gândurilor

a gesturilor

a versurilor

nu mă mai doare nimic

ci dor eu, Timpul

ca o rană deschisă

ca un drum șerpuit

fără să știu de unde vin

încotro mă îndrept

știu doar să pun plasturi

acolo unde sângele

curge în maci

printre apusuri pline

de mine.

întrebările gândurilor

ca o picătură de apă
simt repiraţia
se răspândeşte în cercuri largi
ego-ul îmi spune să tac
sa tac în mine
lampa toarnă lumina
capăt forma omului rătăcit
pe strada cu vitrine imaginare
se merge cu mâinile în buzunare
fără vorbe să nu sperii umbre
să se amestece în aglomerație
aveam deunăzi lângă mine o umbră
mare
tăcută
concentrică
nu era a mea
așa călătoresc umbrele oamenilor modești
de la un capăt la celălalt fără compromisuri
am alimentat-o cu întrebări
ea îmi spunea să tac
nu-și putea găsi stăpânul printre alte tăceri
sirena e singurul zgomot ca un cui
salvarea duce oameni la reparat
i-am spus că o voi chema
îi trebuie operație pe cord deschis
eu nu vreau umbră străină
ea nu mă vrea pe mine străina
eu nu mă croiesc după cum vrea
ea pleacă pribeagă prin lume
ne-am luat rămas bun cu gândul
ea a rămas în lume
eu am rămas în mine

daca aș avea mai multe buzunare
aș adăposti umbre
cenaclu al tăcerilor
mă am numai pe mine
decupez umbra
mă imbracă rotund întrebările gândurilor