ma aduni din anotimpuri

toamna s-a spart în două

într-o nucă.
jumătate mie,
jumătate ţie
culeg cojile
le pun în foc
să ardă frunzele gândului
una câte una pâna la cea din urmă zi.
din toamnă zbor la hotarul iernii.
acolo mă desfac în picturi fără nume.
mă ning în chip de fulgi
peste palmele tale.
fiecare va spune o poveste.
lumina flutură perdeaua
în semn de prezent
tu mă iei în braţe.
numai lângă inima ta simt că învii.
mă aduni din mine
din fiecare fulg topeşti o lacrimă
cu fiecare picur mă hrăneşti
ca pe-un fir de iarbă mă creşti
când mă săruţi vine primăvara.
Iubite,
coace-mă la sânul verii
pune-mi cercei de cireşe,
obraji de mere,
păr din spic de grâu,
trup de nor încins c-un arc de cer.
hai să cerem binecuvantarea cerului
prin poarta literelor
mereu fi-vom doi copii
c-o lume crescută în ei
cât toate anotimpurile unite într-o nucă
jumătate a mea,
jumătate a ta.

scrisoare catre toamna

Să laşi o mână pe obraz

Să stingă-n mine noaptea
Apune soarele-n amiaz`
Din gând mi-alungă şoapta.

Că-n lume suntem trecători
Precum o frunză pică
Dă-mi toamnă dor de nori
Şi nu-ţi mai cer nimică.

cum creste toamna?

aici e toamnă

iubite

uite dacă pui mâna

cresc crengi pe inimă

dacă ţii privirea pe ele

poţi vedea fructele

aşa e culoarea iubirii

roşie

închid căldura verii

rugul murelor

vorbele frunzelor

uite dacă priveşti aici

vei vedea că din urma literelor

răsar copaci

crengi s-au întors cu vîrfurile

în pământ cuvintele par rădăcini

iar braţele

braţele te strâng

auzi vorbele frunzelor

n-au ştiut niciodată

să tacă iar eu

eu n-am ştiut

decât să cresc crengi

să nu uiţi nicicând

cât de roşie

îmi este îmbrăţişarea

Ce se poate face cu o coală albă de hârtie?

Oamenii au uneori gânduri pe care le-ar rupe.

Bucăţile le-ar îmbina apoi să ţină inima întreagă

Iernile ar fi mai călduroase iar ţurţurii n-ar mai înţepa.

Oamenii ar putea desena pe-o coală, nori

atunci plânsul le-ar fi izbăvire şi în loc de pietre

mările ar avea sub valuri, epilogul alb al ochilor.

Oamenii ar putea căptuşi cerurile cu inimi şi din loc în loc

ar scrie pe ele cu degetul uns de de toate culorile arcului

ar alunga pentru totdeauna tristeţile din aripile păsărilor.

Oamenii sunt închişi în litere şi colile albe

sunt porţi spre lumi deschise de simpli scribi de altădată.

semnaturi la capat de anotimp

Rând pe rând se aşează păsările

semnături la capăt de anotimp.

Rânduri, rânduri pe-o pagina albă de gând

printre straturi de inimă

sapă cu doruri, amintiri dintr-o copilarie…

- Eu sunt o culoare!

- Ba tu eşti o fetiţă!

- De ce?

- Culoarea e culoare, fetiţa e fiinţă,

tu eşti fetiţă pentru că eşti fiinţă.

Apoi pleacă amintirile stoluri, stoluri

Încolonare spre apusuri-răsare

Pe negândite ninge

pe la tâmple.

Cât de alb e dorul de viaţă

numai iarna o ştie

atunci când îi creşte pe sub zapadă

primavara ca un puls.

Anotimpuri de viaţă.

Copilărie din alte anotimpuri.

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Poezia a fost inspirată de fotografia lui Daniel (Toth), un adolescent talentat în fotografie şi caruia îi mulţumesc pentru că mi-a îngăduit să aşez versurile lângă fotorafia care le-a inspirat!

http://tothdaniel.blogspot.com/

9

în fiecare dimineață 

e începutul cărării

alegem să mergem

alegem să ținem ochii închiși

alegem tăcerea

prin labirintul vieții se merge viu

începutul e la alt capăt

de acolo începe să se destrame Soarele

dimineața cad ploi

atunci ghemul are noduri

mor oameni

ghemul are alte noduri

oamenii nu vor alege niciodată 

capătul de drum

sau poate că da 

cei care merg

din nod în nod

din loc in loc

căutând ancore

pentru lumea de dincolo

oamenii nu vor alege niciodată

capătul de drum

își trăiesc răsăriturile

îmbrățișându-l cu aripi

până când perna timpului

le va ține captiv

somnul

pentru veșnicie

oamenii nu știu niciodată

unde e capătul de drum

iar drumul 

niciodată nu se termină

cu oamenii