February 17, 2011

povestea norului cu un singur cer


Azi vă vorbesc despre povestea norului cu un singur cer pentru că se săturase de el. Privea în jos că era mai frumos şi stelele îi păreau fără figură ele, sărmanele. Le plecaseră colţurile la plimbare că erau şi ele rupte din soare. Norul, rebelul, se risipise în picuri de ploaie, ce hrăneau fire de paie şi-l adormeau în zgomote din pâraie. Uitau să se evapore dintr-o eprubetă cât un nasture şi norul se mistuia până la cea mai indepărtată dâră de stea.

Cerul lui era unul singur, purtat de vânt cu o eşarfa drept legământ. Pusă la gâtul unei fete, cochete, nici geana nu o mai putea ridica, de sete. Norul se topea tare cu dorul agăţat de poveştile de prin lunci fără sare. Privea la fată, şi-atunci cerul lui era strâmt ca o pereche de mănuşi  cu un singur deget, de pluş. Se gândea cum să dea apă la moară unor păsări ce zboară să-i fie martor atunci peste văi peste lunci la ploaia cea mare care să-i alunge plictiseala în zare.  Nu ştia nici să plângă îi era ceru`-ntr-o dungă, curcubeul se-nchise-ntr-o floare dintr-o culoare. Vântul hoinărea pe-ndelete printre plete de fete. Prin vazduh era prea linişte pentru nişte lupte zilnice. Nici zi nu era până spre miazăzi dar parcă nici noapte peste cărări pline de mere coapte. Doar norul sta într-un loc, lipsit de formă de tot şi trist precum vata de zahăr topită-ntr-o floare de zarzăr.

Dintr-o clipă în alta cioplite de timpul chiar cu dalta păsările-i aduc cu alai, o veste: s-a inventat o poveste în care un nor poate avea mai multe ceruri dar suflă peste ele veşnice geruri. Acolo-I frig şi năpastă, mai bine c-un cer să nu las povestea anostă că simt frigul din litere parc-ar curge din cratere.

Trebuie să scap norul de plictiseală să nu vină peste el ceară mai specială să-i aducă ceruri o mie şi ger cât să-ncapă-ntr-o lume lălâie. Adun repede de prin păduri frunze de scris pentru muze, păsări strig printre buze cu forţa aduc fire din pene de struţ şi până la nor ridic scripeţi de zor încărcaţi cu de toate să-i fac pe plac şi să îi pese de şoapte, de pere coapte şi fete cuminti, picăturile reci şi de buze fierbinţi.

C-un alt strigăt adus-am vântu-napoi să se-ncingă picăturile de ploaie de soi, stelele să-şi găsească colţurile toate şi de-atunci norul râde pe spate. Poveştile lui şi copiii cuminţi adorm în seri cu vise cu prinţi. Picăturile cad pe ochiuri de flori şi-apoi urcă în aburi înapoi pân` la nori. Acum sunt la plural că se ştie, norul făcuse şi el o petiţie la mai marii administraţiei cerurilor să dea în chirie, largi orizonturi de pălărie şi vecini să aibă de treabă de la unul la altul se-ndeamnă când fulgerele nu-s prea răzleţe şi pe cerurile lor sunt prea-ndrăzneţe.

Aşa se-ncheie povestea cu dor, hai mergi să dormi: somn uşor!
  

February 16, 2011

căutările sapă în oameni



umbrele capătă forma de cheie
în oameni există porţi
vin norii se închid pe dinăuntru
numai furtunile sunt primite
adunate cu sfoara
precum lăstarii de vie 
să nu rănească ochii

priveşti către soare
în după-amiezile fără vânt 
fără cuvinte dor de umbre

tălpile au forma uşilor
dacă oamenii le-ar trânti 
s-ar încuia înapoi de gânduri
i-ar da de gol scândurile 
pe care zgârie neputinţa
nici soarele nu mai are raze inegale
toate sunt egale cu misterul

căutările întotdeauna ne apropie de umbre
cu tălpile săpăm doar semne de întrebare

February 15, 2011

liniştea mâinilor tale


ninsori  îmi erau  cuvintele peste frunţi de zăpadă
creneluri pentru inimi de piatră încalzite de soare
cu mâinile, imaginam păpădii rebele din fulgi
mă ţinea în viaţă învelişul verdelui de sub ape
înfăşurat pe dureri păstrate-n cutii de oase.

în liniştea crescută ca o paine, din căldura mâinilor tale
am uitat să mai fiu rob în tagma celor care tac fără vină
n-am vrut să mai chem păsări să mă hrănească,
să-mi golească de sens frazele amorfe ale libertăţii!

azi ninsorile par atingeri din care cresc vise
mâinile tale prefac  în ploi albe, fulgi de păpădie
pe chip îmi vânezi tăcerile cu mâini febrile
a dor de viaţa-ţi miros degetele, a linişte îmbrăţişarea
zvâcnirea tâmplei îmi spune aievea că iubirea e vie!

foto: devianart - Holy Anna

February 02, 2011

Buburuza Zuza


Buburuza  Zuza avea pete cochete, negre şi mândre pe-o rochiţă cu umbre. Printre suratele ei era o floare de tei, îi era dragă foc pentru-al  ei mijloc. Subţirică şi mândră, Zuza-i plăpândă, precum floarea de mai din grădina de Rai, dar cam tristă e, vai! Volanaşul cel mare, dinspre poale se pare, s-a agăţat într-o frunză şi-a prins culoare cam verde, nu rimează dar merge. Cum să iasă în crâng, biata de ea, aşa zdrenţuită şi pe deasupra-nverzită? O să râdă păsările în triluri pline de culoare, ea o să fie fadă şi-o doare!

Sunt zile întregi de atunci, mă gândesc cum să colorez niste dungi, aproape la fel cu bulinele ei, să-i cârpesc eu rochiţa, eu, floarea de tei. Nu am culoare decât verde şi alta gălbuie prezentă pe frunze... şi-o cărăruie.

Of , tare-s necăjită şi rău tare-mi pare, că Zuza se ofileşte-ncet, ca o floare! După multe ore, cam inodore, mă trezesc c-un gand, că mi se prinde în rând: s-ar putea ca primăvara să aibă-n debara priviri mai rotunde sau buline cu funde. Mă duc repejor să caut de zor să scap de la pieire o zână-n devenire, buburuza mea dragă, cu plânset de fragă şi roşu-n obraji precum haine de paji.

Printre rânduri de carte caut sensuri deşarte poate litere roşii să-mi descoase cireşii când fac boabe de-o şchioapă, am nevoie de soare, acrişoare, să le coacă din vreme să le pun ca pe steme în volănaş buclucaş. Scriu versuri şi scriu, multe la număr, nici nu mai ştiu, să plătesc primăverii tribut să-mi aducă darul ştiut.

Chem ploaia să vină să-i deschidă cortină de picuri reci din înalturi să nu-mi uite în salturi că am şi eu o durere, Buburuza Zuza îmi cere, o pastilă de am să-i aducă cu calm să reziste niţel să vină spre seară formele rare colorate în roşu, i le repară Moşu`, volănaşul cel verde ce încă se pierde într-un biet fluture departe-n pădure.

Obosită chiar peste poate şi-apoi cam târziu, într-o noapte, am răscolit prin minţile toate, printre diferite nuanţe şi-am găsit într-un punct, semnul rotund, culoare de Zuză să-i fie de muză potrivită chiar ei, de la floarea de tei. Uite la Moşu`, cel cu reproşu`, plecat-am pe întuneric să-i dau alegoric, să-mi croiască o parte roşie, poate, pentru rochiţa de gâză, numit-aşa: buburuză! Cu foarfeci şi raze din soare, să îi dea o culoare, Meşteru` mare a făcut prinsoare cu mine, plăpândă, că o să-i ajungă de-un petec să pună pe-o haină străbună că altfel se ştie, rămâne-n cutie primăvara, nu vine făr` alai de buline!

Întins plecat-am la ea, am înghiţit o ghilimea, am mâncat cateva puncte, din cele rotunde, printre fraze, cuvinte ce-mi stau ca un dinte, găsit-am pe Zuza stătea, Buburuza, la fereastra de suflet, m-aştepta într-un zâmbet, să-i vin cu solie, să-i fac în aprilie, rochia nouă să iasă pe rouă să strige dimineaţa ca să plece ceaţa, să vină soare peste ponoare şi flori peste lunci şi să fie atunci bucuria cerurilor în dansul greierilor!

Buburuza Zuza are pete cochete ca la-nceput de poveste, e frumoasă şi rară, totu-nfioară prin pădurile verzi, prin câmpii şi livezi,  mă cheamă la joacă şi-n copilărie mă-mbracă! 

January 22, 2011

Nu-i asa ca oamenii sunt frumosi?


Nu-i aşa că oamenii sunt frumoşi?
În cuvinte poartă drumuri până la inimi,
 poteci pe care ninge alfabetul tăcerii.   
Mătură pământul gândurile răzleţe.

Ce amiază de toamnă se aşterne-n suflet
când îţi pieptăn părul cu paşii mei,  
pădure!

Nu-i aşa că oamenii sunt frumoşi?
Priveşte la ei cum îşi cioplesc viori din trupuri!
Câte strune îi trebuiesc iubirii să se nască?
Atât timp cât există oamenii,
Pământul este înţelept
pentru că ei, oamenii,
i-au oblojit plânsul oceanelor
cu fâşii late de inimi
desfăşurate de pe vise
pe când erau în al norilor umblet.

Aşteptau să se nască.
Nu-i aşa că oamenii sunt frumoşi?

January 19, 2011

clepsidre peste anotimpuri




Ce-ar fi să îmbraci trupul
într-un ciorchine de strugure?
La capătul palmelor, degetele adună vin(i).
Curge păcatul până la rădăcina mărului.
La toamnă vei fi adunat într-un măr roşu.
Rămân vinile răsfirate sub frunzele sacre.
La sânul toamnei ai putea fi o inimă,
puls ţi-ar fi vântul.
De  pretutindeni te-ar încolţi păsări,
râvnesc  după amare seminte.
Mai bine…ce-ar fi să-mi fii un soare?
Treci peste toamne,
ningi într-un nor ierni,
drăgosteşti primăverile…
Mă gasesti aşteptându-te într-o vară,
sămânţă aprinsă într-un măr.

Când vii, să mă îmbraci cu secunde.
Clepsiderele le-am împrăştiat peste anotimpuri.

January 08, 2011

gând şi cuvânt

cu storurile umbrelor trase
ascute-mi ochii să văd
cum vântul îţi joacă prin plete
şi paşii deapănă iarăşi
 poveşti

răneşte-mi în palmă apusul
scrie-l cu fulger de foc
mă duc să văd astăzi
iubite
cum creşte grâul de copt
 în braţele tale cuprins-am o zare
cu tot ce va fi
cu tot ce a fost
destinu-i să fim astăzi un tot

mai presus de o fire din înaltul cuvânt
m-aplec peste lume cu tine în gând 

foto: deviantart

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...