pe cand începusem să-mi vând sufletul, Cuvantului, vers cu vers.
Doamna Cezarina m-a primit în sufletul ei mare, cât un ocean de cuvinte de mare, persistând în a mă sfătui mereu şi mereu, să scriu...să scriu atât timp cât sufletul îmi cere Cuvântul ca tribut pentru fiecare suflu.
Fata Verii am rămas de atunci şi am adus cuvintele aici, să le am aproape de suflet.
Vă mulţumesc, Doamnă a Cuvântului!
În marea galbenă „despletită de pletele verii”, o copilă aleargă să culeagă îmbrăţişări de la spice, din lamura grâului.
Ea speră să afle, nu graiul necuvântătoarelor din poveste ci, graiul pâinii, graiul acela aburos, reavăn şi abinemirositor şi miezos şi cald şi gustos şi săţios care o îmbie să asculte „şoapta pământului”. Nu, nu se sperie nici de„obrazul pământului ud/ înăsprit de zdrenţele ploii”, pe care-l mângâie cu palmele de catifea.
Apoi se îndepărtează „fluierând prin pădure” – plângând verde pe trunchiul unui copac plin de răni „de la naşterea frunzelor”.
Dorul ei nu e rană, „amintirea nu e o lacrimă tristă”. (Când o să mai ştiu oare).
Dar pe unde nu hoinăreşte copila aceasta nurlie? „Pe cărări celtice”, fluierând a dorul de acasă, răscolind mirosuri în flori de castan, pre când „întunericul moare/ într-un ochi de oglindă.”
Ce caută? Ce vrea fetiţa în ştanţele „cu formă de talpă?”
Desigur, mărturiseşte fata verii: „caut paşii timpului în mine” (Cărări celtice).
Da, pe cărările verii, „când rana galben-a frunzei/ valsează în ultimul pas al toamnei” – ea strigă şoptit:
„Voi acoperi privirea/ cu urmele iernii din mine” (Catren).
Toate cuvintele îi sunt de folos şi de spăsenie. Dar ea jinduieşte la „clipa împietrită-n sărut”.
Iat-o cum lunecă pe plaja pustie „în lumina prelinsă-n cristale de nisip”.
Nălucile îşi ţes „umbra din soare”, „în aripi de păsări”.
Parcă-i vulcan această crăiasă a verii, cu „lava topită de suflet”, vrând la rândul ei „să topească pietrele lumii” (Clipă împietrită-n sărut).
Dar câte nu aflăm despre minunata poveste a fetei verii!
„Pe roata Carului Mare” unde înfloresc muşcate „din amarul pământului”, ea naşte-n priviri o amintire, ori „oseminte seci de amintire”, chiar „atunci când fluturii/ mai sărutau încă lumina zorilor/ cu ultima patimă/ a celor rămaşi/ dintre oameni,/ stăpâni pe-o coroană/ de spini” (Coroana de spini).
Şi iat-o din nou „Când Prometeu încă mai caută amnarul şi cremenea într-o zi/ între răsărit şi asfinţit”.
Ea vrea să afle „De ce frunzele sunt verzi şi nu albastre?”
Şi chiar le închipuie albastre şi atunci „lacrimile cerului” se risipesc „pe un trup albastru de frunză crezând că se naşte în alt cer”.
Dar ce nu face crăiasa verii cu bagheta ei fermecată din creangă de-alun!
„Cu toate întrebările adunate în privire” şi cu răspunsurile strânse în pulsul inimii „de ce oamenii uită să trăiască pentru ei înşişi şi trăiesc pentru cei din jurul lor?”
În periplul ei „pe margini de gânduri” – ea „descuie uşi ferecate ale adâncului – mai adânci decât limpezimea cuvintelor” şi se aşează comod „la sfatul minţii cu sufletul”.
Pe „Drumul sufletului” – fata verii aude „huruitul greu al carului vieţii”,cum „se poticneşte într-un potir tainic rămas de la Cina cea de Taină, înrămată într-o icoană exilată în pustnicie”(…) „Este Chivotul încrustat în potir!”
Dar câţi „oameni exilaţi în trupul timpului” – nu întâlneşte pe „o cărare pe care paşii se măsoară în secunde!”
Fata verii cumpără şi vinde „bucăţi de suflet”, „abia străbătute de pulsul trăirii, îmbrăcate cu zdrenţe de sentimente”. Şi aceste „bucăţi zăcânde în coama netrecerii timpului” – spune crăiasa verii, „le-am acoperit cu ultima suflare, creştineşte, cu balsamul celui din urmă amin”. Dar, nu numai atât, ci, „arzându-le apoi în incineratorul alimentat cu flăcările lacrimii”, le purifică din suferinţă în amintire, spulberându-le cenuşa către câmpiile Elizee ale trecutului fără viitor”.
Fata verii cu păr răsfirat în lanuri aurii, adună aceste bucăţi de suflet în traista sa fermecată, „într-un puzzle cu chip de inimă” – care apoi „vor urca spre Tatăl, pe aripile ultimei suflări eliberată de fiinţa-mi”.
Apoi, această năstruşnică fată spune: „M-am împrietenit cu un gând, răzleţ fulger de gândire care îmi şopteşte că mi-au rămas agăţate cu frânghii şi o sută de noduri de arterele brăzdate cu clipele trecerii, o portocală, un măr şi nucă, vestigiu dintr-o vară de acasă”.
Dar ce dulci sunt verile de acasă! Mai dulci chiar decât „coacerea între răsărit şi apus a portocalelor prezentului în care a rămas captiv soarele” (Fructele timpului). Şi fetiţa verii, aidoma sorii soarelui cu ochii spre Astrul Stăpân, rătăceşte „pe poteca netedă de cuvinte-bolovani sădiţi dureros în târziul fiinţei, când mă întorceam pe drumul plecării cu ochi miopi de-atâta viaţă scursă prin artere pline de amintiri”.
„Mărul, portocala, nuca” – în traista fermecată şi bagheta care preface totul în aur de raze, în aur de grâu, în pulberi de lună, în aşchii de stele, în aur de petale de răsărită.
„Şi sufletul meu în inima naturii, în crud-verde, răsărit-orange (…) în aşteptarea culorii apei în irişi, a culorii macilor în inimă, culorii ierbii în fiinţă, în verde sângele copacilor tineri cu fiecare primăvară, bătrâni cu fiecare toamnă”.
Da, „natura creşte în om precum omul creşte în natură”. Şi „din nou Timpul care trece prin… ceasornicul cu mere, portocale, nuci, în locul cifrelor care alunecă în a fost…este… va fi…întâmpinarea timpului, unicul însoţitor pe cale…credincios… tăcut…trecător…” (Fructele timpului). Şi mai departe, crăiasa spune: „Strâng cu privirea cioburi de răsărit uitate pe retina orizontului ca icoană vie.”
Apoi fata verii din nou aleargă „după un pantof pierdut de-o cenuşăreasă evadată din altă poveste”. Aleargă, aleargă, „către o zare”să cucerească „o ultimă redută a unui vis rămas străin de univers.”
„Mă cheamă, albastru” – „o scoică” – spune fata, „să îmi dea de ştire că o sirenă a adormit în pădurea de alge pe malul unui râu banal de albastru…”
Să ne aşezăm în hamacul de petale precum Degeţica, ori în bărcuţa din coajă de nucă şi să ascultăm povestea crăiesei: „Am îmbrăcat ultima cămaşă cu amintirile unui înger pe care l-am dăruit chemării unui copil, l-am pus împărat peste cuvinte şi lacrimi iar eu am rămas pe malul râului care plânge în litere roşii, să desfir firul nopţii către dimineţi în care îmi răsar încă aripi de înger, până-ntr-o zi” (Gânduri).
Ce frumoasă poveste ne deapănă din caierul neprihănirii, fata verii! Ne poartă pe tărâmul ei galben şi verde şi azuriu şi ne îndeamnă să fim iar copii alergând, atunci când ne cheamă albastrul… Ea doreşte „a trăi odată cu/ învierea soarelui din noapte” (…) „în zvârcolire de pleoape…/ rostogolite roşu/ pe cale de maci…” (Maci). Şi în timp ce: „meduze mişcă malul/ menuetul mistic/ măsoară melodios/ momentul mişcării mareei…” – „minutele mor/ mistuind minutarul.” (Marea maternă).
Fata purtătoare de doruri, îmbrăcată în dor şi-ntr-o „veşnică clipă uitată într-o scorbură când pădurile încă mai miroseau a verde” (…) „Mi-e dor de drumurile din mine” – spune crăiasa – „Care toate duc către ţărmul mării lângă un far abandonat de tăcerea ruinelor atât de grăitoare, cu fiecare cărămidă uitată din vechime ce se profilează cu umbra crescută din soare către margini de ţărm scăldat de ape” (Mărturisire).
Ea ştie: „Nemărginirea sufletului (…) încape doar într-o lacrimă, că firul de nisip al clipei va rămâne pandantivul trăirii cu imaginea amintirii şi atunci voi fi poate doar lumină…din Lumină…” (Mărturisire).
Priviţi-o, e ea, fata verii: „astâmpăr de dor de trăire/ în oseminte crestate de tăcere” – când mărturiseşte: „Nu ştiu să mă chem cu nume uitate,/ nici orizont de trăiri nu ştiu să chem în priviri./ Mă opresc la o răspântie de drum pietruit/ agăţat de o troiţă, lângă un câmp/ adunat doar în maci.” (Nume uitat).
Şi dacă nu e de ajuns, mai aflaţi: „Mai simt încă/ briza din aburul mării/ cu gust sărat de valuri/ crescute în…sau poate… din mine…” (Spinarea lunii).
Ea nu e singură, are o însoţitoare fidelă: „Zâna mea de marmură albă decupată, pleacă să cutreiere cele şapte minuni ale lumii. Coloana Infinitului priveşte spre ele şi îmi promite gânduri timbrate în alb, după o lungă meditaţie la Masa Tăcerii./ Zările se descos de nori, melcii au evadat către un petic de cer colorat verde, iar eu ghicesc în firimiturile rămase către dimineţi cu două răsărituri.” (Şuetă abstractă de primăvară).
Dar, aţi ghicit. E vorba de Vara alegorică, alegoria verii, care „în freamătul frunzelor – gânduri ce aduc a zumzet de albine încolăcite în jurul unui refren galben precum ceara şi curgător ca mierea cea miere, răpită florilor în dimineţi cu raze din soare prăbuşite arzător pe obrazul de vară al pământului”. (Vară alegorică).
E ea, care spune: „surprinsă de geană de lumină m-am cuibărit în sfârşit în scorbura inimii tale cu un oftat prelung ca un monolog fără sfârşit, crestând aşa, într-o doară şi fără motiv, timpul cu fluturii care mai au totuşi aripi când sărută lumina şi mâinile riduri săpate de fire de nisip ale timpului, când…”a fost”…devine „este” şi când „va fi” va învia din amintiri”. (Vară alegorică).
Cum, nici după toate aceste descrieri din vârf de penel şi de pană de gâscă de aur, nu o recunoaşteţi?
Bine, văd că tot eu trebuie s-o prezint: e ea, poeta şi prozatoarea, fata cu nume de cântec, fata verii, MIRELA NICOLETA HÎNCIANU (TONIŢĂ).
Galaţi, 6 septembrie 2008
CEZARINA ADAMESCU
