azi
nu vreau să fiu
nu am chef de umbre
pași
tălpi
aripi închise în mine
crescute pe dinafară
pe dinăuntru
în alegorii
metafore și alte cele
ale stilului
am chef de banalități
de pilula de la ora 22 fix
am chef să-mi placă i-urile
neregulamentar
ca și cum ai trece pe roșu la semafor
și nicio mașină nu te-ar trezi din visarea
albă
dungată
a zebrei
am chef
să pun pe strada mea
buchete de petunii albe
stejari în frac
benzi din mătase
dus-întors
(să avem timp de explicații
în loc de cratimă)
să-mi aud boleroul sufletului
în zilele în care nu am chef
să fiu
dar sunt
mă frâng
vreascuri agățate-n podul de lumină
dureri pe care nu le uit mă-nclină
le sunt cină
mă rog
cu mâini sfios apuse-n soare și în noapte
să-mi creasc-un dor de viață înspre coaste
și zbor se naște
mă strâng
corsete vii țesute-n flori nemuritoare
pe văi mă raspândesc la întâmplare
străinilor îmbrățișare
mă risipesc
în cele patru zări nepământesc
mă regăsesc în eul
cel firesc
mai omenesc
Mamă
coase-mi de tălpi
de jur-împrejur
plânsul tău
plug
să răstorn brazda
în sensuri
prin lume
știi
oamenii tăcuți
întotdeauna
ispășesc dorul părinților
preumblă-te prin mine
și stinge arderea
liană a îmbrățișărilor
de mamă
I
am exilat mersul aseară
într-o cochilie de melc
lent
în somn greu
mă apărau muște
de
asimetria umbrelor
cascade precum prăpăstii
în jurul ochilor
închiși
II
am sculptat din ele
umbrele
cercevele caselor morților
din neantul amintirilor
lacrimi s-au evaporat
prea multe crestături
pe îmbrățișări goale
III
destram visele
în bucăți de timp
istovite de greutatea gândurilor
răspunde ziua:
răsărit!

Întotdeauna am fost de părere că lumea poeziei este o lume a sufletelor situate la extreme: cea adâncă în care regăsesc oameni aleşi sau doar suprafaţa faptului de a scrie poezie nedublat de scânteia şi chemarea talentului.
Oamenii creatori de frumos întotdeauna găsesc tărâm potrivit unde să-şi împărtăşească unii altora roadele căutarii de sine, versurile, rândurile aduse la suprafaţă de trăirile care-i macina zi după zi.
Un astfel de numitor comun în peisajul ferestrelor virtuale ale genului este siteul Casa Gândului - Cleopatra, un spaţiu care reuneşte suflete întru creaţie care şi-a început existenţa în urmă cu aproape un an din dorinţa unor oameni inimoşi de a oferi celor din jur o oază în care să-şi găsească răgaz de a fi cu ei înşişi, de a-şi expune roadele scrisului.
Mergând pe firul existenţei, Cleopatra şi-a propus să ajute autorii şi astfel a început, cu paşi timizi, să aducă bucurie pe chipul celor care au avut încredere în mâna de oameni care au ţinut de la început, frâiele în mâna lor hotărâtă.
Ziua de 8 iulie 2011 a fost cea care a adus în atenţia publicului iubitor de scris lansarea a două volume de poezie: unul de autor, cel al poetului Daniel Dăian, şi o antologie cu poezie de calitate a trei autori premiaţi la concursul “Femeia, miracol de contradicţii divine” organizat de siteul Cleopatra – casa gândului.
Locaţia desfăşurării a fost una potrivită, Centrul Cultural “Georga Apostu” Bacău care prin reprezentantul ei de seamă, actorul Geo Popa, este gazda a numeroase manifestări de acest gen, lumea băcăuană fiind receptivă şi făcând eforturi deosebite să nu lase creaţia, arta, literatura să moară.
Evenimentul a fost organizat de siteul Casa Gândului - Cleopatra având ca parteneri revista Armonii Culturale şi tipografia GadsisPrint şi s-a concretizat în lansarea celor două volume, primul cuprinzând poeme şi fragmente de proză cuprinse sub titlul ARBORI DE CRISTAL – autor Daniel Dăian şi antologia de versuri alese CAPRICII EFEMERE, ale celor trei poeţi câştigători ai concursului mai sus amintit: Ana Sofian – Brăila, Gina Zaharia – Buzău şi Florin Ionel Cernat – Galaţi.
Lansarea celor doua volume a fost prezentată de d-l Geo Popa care ne-a încântat cu bună dispoziţie, cu disponibilitatea sufletească a unui om atins de “microbul creaţiei” şi care a lăsat audienţa profund impresionată de profesionalismul actorului de a recita poezie.
George Stroe – redactor la revista Armonii Culturale a fost cel care a deschis seria cuvântărilor în dubla ipostază: cea de redactor şi prefaţator al volumului de poezie, “Arbori de cristal”, promovând idea unei serii de proiecte care vor implica şi pe viitor Centrul Cultural al Bacăului.
Ne-am bucurat deasemenea de prezenţa profesorului univ. dr. Stefan Munteanu, filosof, critic, eseist, un om al Cuvântului din discursul căruia am înţeles un lucru esenţial: tinerii trebuie încurajaţi, dar trebuie să fie conştienţi că drumul cel mai sigur este cel urmat cu paşi mărunti şi siguri.
Autorul "Arborilor de cristal", vădit emoţionat, ne-a sensibilizat prin faptul că lansarea cărţii sale a fost un bun prilej de a cunoaşte oameni. "Poezia sa se vrea ermetică, dar poate fi înţeleasă uşor atunci când o citeşti cu sufletul" dupa cum spunea distinsul profesor Ştefan MUNTEANU
A fost un moment important în urcuşul pe calea Cuvântului şi din tot discursul său am înţeles că drumul va fi lung, dar arborii de cristal îi vor umbri aleea apei pe care va merge. Întotdeauna.
Cele două autoare cuprinse în antologia “Capricii efemere” prezente, Ana Sofian şi Gina Zaharia, ne-au impresionat prin modestie, frumuseţea chipului atins de darul scrierii şi de cuvintele calde pe care le-au adresat auditoriului.
Momentele artistice au fost iniţiate într-un mod emoţionant de Lică Chiţcan, cantautoarul cu suflet
sensibil alături de care am fredonat melodii cunoscute dar şi din repertoriul propriu.
Mirela Nicoleta Toniţa a intervenit pe parcursul desfăşurării evenimentului cu recitarea a scurte fragmente din creaţiile autorilor.
Au mai luat cuvântul d-l Dan Petruşcă, poet cunoscut şi apreciat în lumea culturii băcăuane care a oferit sfaturi preţioase tinerilor poeţi aflaţi în sală.
Au mai fost prezenţi: Paula Munteanu - fost realizator de emisiuni la Radio România, Calistrat Costin - Președintele USR - Filiala Bacău, Gheorghe A. Stroia, Ionel Marin , Vasile Sevastre Ghican din partea revistei Armonii Culturale, Relu Coţofană, administratorul siteului Confluenţe Lirice precum şi oaspeţi de seamă, poeţi şi prozatori prezenţi din dăruire pentru Cuvânt.
Gazda tuturor creaţiilor care a făcut posibilă această reuniune a oamenilor din spatele cuvintelor, Cleopatra – casa gândului, prin vocea Andradei Matei, a încheiat prezentarea prin lectura "gândului către cititori" scris de poetul Adrian Erbiceanu pentru toţi membrii Casei Gândului.
Lumea virtuală este lumea în care mai întâi este cunoscut sufletul omului din spatele monitorului.
Există ocazii, vorbesc de cele fericite, în care virtualul păşeşte în real iar imaginea oamenilor este completată de fizic şi atunci există acea completare ciudată, întrezărită sau nu, surprinzătoare sau firească.
Momentul de început al prezentării de ieri a fost unul al tăcerii, al strângerilor timide de mâini, ai reintregirii imaginii om – suflet după care a pornit avalanşa de bucurie rostogolită precum un bulgăre de nea în sufletul fiecăruia. Transformat în apă pentru o zi răcoroasă!
golit de suflet în cutia-trup
se-apleacă omul spre pajiștea cu flori
nisipul deșertului
a rămas în noapte
îi crește oaze din vise care îl dor
în gamela timpului
porția lui
are gust de pământ ars
schije încrustate pe retină
se vor înmormântate
ard în crematoriul inimii
copci pentru o viață invalidă
mă dor firele de iarbă pe care la mângâi
omule
crește-le în gândurile tale
călătoruleîntimp
ca pe speranțe hrănește-le
cu dorul de Acasă
DANIEL DĂIAN:
pretind cercului tău căutarea
fiului risipitor
ce vinde timp
fiecărui început de oameni
cât de adânc te-ar durea absenţa
primului infinit?
MIRELA TONIȚĂ:
dacă oamenii ar șchiopăta în orice punct
în jurul centrului
ar fi infinituri haotice
pașii fiilor le rescriu
rotund
firesc
dar câte zboruri trebuie
să mai fie înfrânte de pași
oare
pentru a înțelege că
înălțarea e a celor ce-au învins
durerea?
firidă în umblet
să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere
O, ce blasfemie în faţa vieţii!
păsări dorm somnul oamenilor
în umblete de nisip.
creştetele pădurilor zăvorăsc
în umbrele copacilor
ideea de libertate.
miroase a răşina lemnul de brad.
oare înăuntru sunt încuiaţi
paşii oamenilor?
oameni de humă
întotdeauna uşile au trecut prin mine
le-am deschis cu teamă
de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele
mereu necunoscut,
mereu aceleaşi bube lumeşti.
unii oameni rănesc uşile,
nu le închid în urma lor
atunci ele se surpă pe margini
din mine se dărâmă redutele încrederii.
ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,
le ud cu apa ochilor, le încheg,
apoi cu mâini grele de timp
lipesc cu lut marginile uşilor.
lutul desparte întotdeauna lumi, camere,
lutul închide, pansează, înalţă,
pune punct pentru noi începuturi.
întotdeauna am trecut prin uşi
ca un mag tăcut printre poveri de humă
pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit
dar multe mă dor pentru că mă tem
că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi
voi adormi liniştită ştiind că Timpul
întotdeauna va învăţa oameni de humă
să închidă, să ardă, să lipească şi apoi
să adoarmă...
Apusurile răsar dincolo
Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.
Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.
Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...
Tăcute trupuri de pământ...
Tăcute trupuri de pământ
uitat-au în fire de nisip
iluzia zborului
încuiat în pași...
Doar frunzele
mai amintesc
de căderea timpului
în vidul clepsidrei...
Cerului...
din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...
Cândva
mi-e teamă că,
odată,
îmi voi privi mâinile
și le voi plânge
cu lacrimi
povestindu-le îmbrățișarea.
Iar ele vor fi atât de secate
de
brazdele timpului
încât
se va fi cuibărit în
cele zece degete
o ultimă dorință:
să-și amintească
timpul în care
erau doar ele,
un chip
și rotundul soarelui
la răsăritul luminii…
mi-e soarele-n palmă
și-un răsărit…
Am...
Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.
Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...
Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.
Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.
Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.
Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...
Copacul frânt din trunchiul de rugină
E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.
Amintiri
Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,
mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,
aduceri-aminte,
pantofi cu tocuri cui,
drum împreunat cu altul,
la răscruce, troiţă,
la capăt de drum, biserică,
ultim drum, funerar,
trezire la viaţă
în palme flori,
respiraţie verde de iarbă,
cuşma răstorn pe-o ureche,
neantul vorbeşte din noi,
veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,
eternitatea moare într-un veac
cȃt o secundă.
Balon de săpun
văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...
atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.
atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.
soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.
în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...