Ardere

 

Oh, neputință cum să nu mă învălui

în tristă mirarea ta?

Din trupul Cuvântului

sfâșie trubadurii de granit

litere, ca și cum

ar ucide înțelesul

în scrum negru, în fum!

Cum să nu plâng,

Cuvântule?

Vezi, semenii mei

fac statuie,

închină ode

idolilor agramați

închiși în propriile

togi zdrobitoare

de sens,

împărați peste

versuri bolnave,

cuvinte cangrenate...

 

Plumbul vorbei

greu sentiment

îmi scrijeleste slova

și mai adânc

în carne!

Mereu voi fi un proscris al vorbei

de Cuvânt nu mă voi lepăda

pentru nimicnicia omului,

cerșetor de slavă deșartă!

 

Lină

din gândul tău
curg ploi târzii de toamnă
și sunet gol preface-n ciob
uitarea

din degete curg râu povești adânc nespuse
cerești priveliști ne inundă
marea

din glasul versului ia foc
o simplă boare de cuvinte
desprinsă parcă din lumesc
alunecă în zare
vis cuminte

din două note de chitară
de-ai ști să cânți,
tu depărtarea,
nici ploi
nici lacrimi
nici apusuri

n-ar mai avea nespusul
în cuvinte...

versuri: mirela nicoleta crăciun
foto: pinterest

E grâul pâinea de cuvinte

din maci
a curs apusu-adanc in noi
din galben
ploaia care vine

din painea nenăscută
peste camp
ies rasarituri
dintre spice

din cer senin
ne-am îmbrăcat c - un colț
de lună
hlamidă peste vise

din tot ce-i omenesc
în noi
se-aprinde-n cer
Luceafăr
de spuneri nerostite

doar mâna ta
mi-e liniste
în totul de cuvinte

Sunt tot ce se întoarce din pământ

sunt tot ce se întoarce din pământ

crescut în boț senin de floare

cu frunza-n vânt făcut-am legământ

mă nasc din adiere de ninsoare

mă cern eu vremii lin, în zbor

un gând petală dalbă, moale

tu din senin mă ceri să plâng

în ochi de nor, în brazdă pe hotare

hai, primăvară învelește-mă să zbor

cu aripi fine, de mătase

tu știi, în pântec rodul ți se naște

iar eu brodesc din boabe-ntregi de rouă

vaste oglinzi să-mpreunezi  prezentul

cu neantul

© mirela nicoleta crăciun (Minicoleta)

Cărări în oameni

Să nu-ţi zideşti cărările în oameni

doar umbra să îţi fie scut

în ochi să duci cărări spre răsărit

iar verdele din frunză să-l îmbraci

în zi de sărbătoare.

Pe cale, pietre-n urma ta

să laşi doar la răscruci

să odihnească-n tihnă, călătorul zarea

din tot ce-aduni comori în viaţa ta.

Tu să alegi, copile calea dreaptă

să fii prietenul  din gând chiar şi cu vântul

iar capul să ţi-l plece doar Nespusul

Fii Om, copilul  meu!

Cărările în oameni

le zideşte doar Cuvântul!  

foto: Google

Povestea mea adevarata

Sunt momente în care trebuie să accepţi faptul că poţi să rămâi fără cuvinte şi să iei situaţia ca atare mai ales când e vorba despre copii…

Seara, înainte de culcare, Theodora îmi înconjoară, cu dragoste mâinile în jurul gâtului şi cu un pupic zgomotos pe obraz, spune simplu, natural:

-         Mami, îţi mulţumesc că m-ai născut…

Eu, mama ei, în pauză de cuvinte, parcă fugiseră toate de mine, am reuşit totuşi să o strâng în braţe şi după momentul de no comment i-am mulţumit eu că e aşa minunată şi că mi-a împlinit dorinţa arzătoare de a o avea atunci când nu mai speram. 

La care ea completează:

-         Mami, dar dacă eu nu eram, Theodora rămânea doar o fetiţă din poveste, nu?

-         Da, mami  tu eşti povestea mea adevărată, i-am spus eu, uimită în continuare de ghemotocul creţ, de 4 ani şi 9 luni.

-         Bine mami, acum îmi spui o poveste din aia din gură, nu citită?

Inventăm uneori poveşti în care o fetiţă e eroină, se recunoaşte în poveste şi ţesem împreună năzdrăvănii, amintiri pentru copilăria ei de fetiţă şi nestemate pentru sufletul meu de mamă fericită.  

tribut mă cer vieţii

sub gene se coace Lumina

până la toamnă mă strecor printre ninsori

durere verde s-aude

copacii nasc viaţă – un scâncet

în frunze cad primaveri

cu zgomot verde da, da

reversul somnului

nu ştiu dacă mă dor răni albe

sau soarele din vama paşilor

sub aripe se naşte zborul

din cernutul nisipului în zori

mi-adun ghiocei din rana albă

număr lacrimi

iţi spăl tamplelele de martie

merg spre cerul ca frunza

numai el îmi ştie toamna

mă cern

tribut mă cer vieţii