crepuscul alb
de lumină
mă dor bolovanii din oase
mi-alung azi fricile
într-o fragedă culoare
anotimp imperfect
silabă nedumerită
o dimineață mă descuie în umblet
țineam sufletul în colivie
neștiind că norii sunt atât de reali
precum se ridică aburul
dintr-o cafea de dimineață
încâlcit adânc în idee
un gând roșu
îl deșir ghem
dintr-un măr
să-l sculptez cu dinții
soare!
suflete, să îmi crești aripi
pentru atunci
când mă voi rostogoli
idee...
"Și anii se scurg ca frunzele toamna "
cad peste umeri șuvoi dezgolit
de-ar ști timpul, cu pasul șoptit
tribut să ne ceară din tot ce-am trăit...
i-am pune în palme, clepsidrele sparte
din ele, nisipul să-l facem castel
nu-mi trebuie ierni rasfirate în oase
vreau să rămân copilul de azi și de ieri.
La geam, gutuile coapte surâsul hoinar
l-au păstrat între pleoape, amintire în dar
să iși verse toamna apusul în frunză,
mirarea în flori și-ntr-un zâmbet...de muză!
Primul vers: Bălan Marcel
https://m.youtube.com/watch?feature=youtu.be&v=bkWdRgny5VQ
Oh, neputință cum să nu mă învălui
în tristă mirarea ta?
Din trupul Cuvântului
sfâșie trubadurii de granit
litere, ca și cum
ar ucide înțelesul
în scrum negru, în fum!
Cum să nu plâng,
Cuvântule?
fac statuie,
închină ode
idolilor agramați
închiși în propriile
togi zdrobitoare
de sens,
împărați peste
versuri bolnave,
cuvinte cangrenate...
Plumbul vorbei
greu sentiment
îmi scrijeleste slova
și mai adânc
în carne!
Mereu voi fi un proscris al vorbei
de Cuvânt nu mă voi lepăda
pentru nimicnicia omului,
cerșetor de slavă deșartă!
