Acasă e în Om

norul s-a lovit de aripa gândului meu
îi era sete, se facea tot mai mic
își rătăcise cerul...era trist
printre  flori de cireș efemere
stinghere-ntr-un vers

(norii se nasc din gânduri nescrise
sunt taine îngrămădite sub pleoape
oftaturi prelungi, rotocoale de suflet)

dintr-o clipire l-am chemat
spre mine a venit așa,  firesc
știa,
știa că întotdeauna păstrez pe retină
o floare galbenă de soare
(peste petalele ei se merge spre casă
în suflet și apoi e ușor să urci pe cerul tău)

pentru nori rătăciți îmi păstrez Lumina
cresc flori de soare în priviri
atât de drag mi-e cerul 

fără nori e pustiu

cum să îndure omul atâta sete?

Versuri și pictură: Mirela Nicoleta Crăciun 

algoritm teluric

crepuscul alb

de lumină 

mă dor bolovanii din oase

mi-alung azi fricile

într-o fragedă culoare

anotimp imperfect

silabă nedumerită 

o dimineață mă descuie în umblet 

țineam sufletul în colivie 

neștiind  că norii sunt atât de reali

precum se ridică aburul 

dintr-o cafea de dimineață 

încâlcit adânc în idee 

un gând roșu 

îl deșir ghem 

dintr-un măr 

să-l sculptez cu dinții 

soare!

suflete,  să îmi crești aripi

pentru atunci

când mă voi rostogoli

idee...

Strâng sensuri

 În oameni, alfabetul blândeții 

stă scris probabil pe marginea

unei bucăți de inimă. 

 

Mai știi cum se face A mare de mână? 

Rotunjit, 

Tremurător, 

Cu emoție de creator? 

 

 Sau 

 

E împins brutal în albul virtual al foii? 

Două cuie legate împotriva simetriei 

Forțat, 

Anxios, 

un început împuns! 

 

Al meu... 

Hm, al meu e înfierat pe inimă, 

în fiecare respirație, 

carnal, abrupt și uneori 

strâns, 

adunat din fiecare firimitură a copilăriei 

 

mi-e dor de tine, bunico 

cum să-i strig visului 

dacă nu, cu un A mare de mână? 

Mi l-ai lăsat moștenire! 

Un A cald, viu, crescut din rugăciune, 

mâini împreunate și cel mai pur zâmbet 

 

tu știi că în inimă 

îmi trăiești în fiecare respirație 

 

iar eu,

eu îți simt în pace 

amintirea... 

 

 Versuri: Mirela Nicoleta Crăciun (Toniță)

Foto: https://pin.it/1SaLIzF

 

 

Întomnată

 

"Și anii se scurg ca frunzele toamna "

cad peste umeri șuvoi dezgolit 

de-ar ști timpul, cu pasul șoptit 

tribut să ne ceară din tot ce-am trăit... 

i-am pune în palme, clepsidrele sparte

din ele, nisipul să-l facem castel

nu-mi trebuie ierni rasfirate în oase

vreau să rămân copilul de azi și de ieri.

La geam, gutuile coapte surâsul hoinar

l-au păstrat între pleoape, amintire în dar 

să iși verse toamna apusul în frunză,

mirarea în flori și-ntr-un zâmbet...de muză!

Primul vers: Bălan Marcel

https://m.youtube.com/watch?feature=youtu.be&v=bkWdRgny5VQ

Ardere

 

Oh, neputință cum să nu mă învălui

în tristă mirarea ta?

Din trupul Cuvântului

sfâșie trubadurii de granit

litere, ca și cum

ar ucide înțelesul

în scrum negru, în fum!

Cum să nu plâng,

Cuvântule?

Vezi, semenii mei

fac statuie,

închină ode

idolilor agramați

închiși în propriile

togi zdrobitoare

de sens,

împărați peste

versuri bolnave,

cuvinte cangrenate...

 

Plumbul vorbei

greu sentiment

îmi scrijeleste slova

și mai adânc

în carne!

Mereu voi fi un proscris al vorbei

de Cuvânt nu mă voi lepăda

pentru nimicnicia omului,

cerșetor de slavă deșartă!

 

Lină

din gândul tău
curg ploi târzii de toamnă
și sunet gol preface-n ciob
uitarea

din degete curg râu povești adânc nespuse
cerești priveliști ne inundă
marea

din glasul versului ia foc
o simplă boare de cuvinte
desprinsă parcă din lumesc
alunecă în zare
vis cuminte

din două note de chitară
de-ai ști să cânți,
tu depărtarea,
nici ploi
nici lacrimi
nici apusuri

n-ar mai avea nespusul
în cuvinte...

versuri: mirela nicoleta crăciun
foto: pinterest

E grâul pâinea de cuvinte

din maci
a curs apusu-adanc in noi
din galben
ploaia care vine

din painea nenăscută
peste camp
ies rasarituri
dintre spice

din cer senin
ne-am îmbrăcat c - un colț
de lună
hlamidă peste vise

din tot ce-i omenesc
în noi
se-aprinde-n cer
Luceafăr
de spuneri nerostite

doar mâna ta
mi-e liniste
în totul de cuvinte