iluzii

vând morilor de vânt petece de cer
doar pentru nevinovata lume care se naște din soare
dacă trec de amiaza, descos perdele, broderia zilei
încape pe-un cadran și-n nori se-ascund orele
vând cailor iluzia libertății
doar pentru că știu că-n galop nu mai aud vântul
vând scoicii părerea că marea
e sâmbure albastru descusut din perla ei
doar pentru că știu că dacă aș uda picioarele
m-aș descălța de umbre pentru totdeauna
vând paiațelor zâmbete de clovni roșii, largi
pentru că știu că de-aș râde azi aș întuneca ziua de mâine

mă vând la poarta necuvântului
doar pentru că sunt atât de snoabă
să mai cred acum, să nu mai cred mâine
în iluzii...

merg?

Merg inainte, uneori inapoi,
trenuri despica piepturi, inimi
sine se indreapta dincolo de nori
mazgalesc umbre pe cerul meu e dimineata
de parca prima, ultima, de fapt toate statiile
s-au oprit in cea desenata cu vise
fericirea e doar un sambure de ceva palpabil
nu stiu cum
de ce
cand
unde
pentru ce
si intrebarile
continua
continua
aripile strabat atatea ceruri
doar pentru ca dimineata isi creste radacinile ca si copacii
din pamantul de la inceputuri
lacrimile nu impregnau bolovanii iar pietrele
nu erau obstacole in atatea cai
drumurile duc in noi pentru ca le asteptam
in amurg caii cauta vise cu tropotul copitelor, departe
intr-o padure in care durerea nu este egala decat cu vantul...

gol

umbra
cai
visare
deserturile
se vad prin nisip
prin nisip
deserturi
de timp
goluri privirii
langa retina
infloreste magnolia


foto: deviantart

Un premiu de suflet

Multumesc, Cristinei pentru darul de suflet pe care mi l-a oferit!

incape in palma o zi

iluziile se vând întotdeauna
pe tarabe acoperite cu frunzele toamnei
în loc de pete de rugină
păduri adăpostesc verdele adânc în scorburile
numite suflete și departe boabele de rouă
la gâtul dimineții adorm până la amiază
mâine e o zi ca oricare alta
timpul s-a scurtat, încape într-un buzunar
înmoi degetul ca într-o pată de culoare-albastră
de fapt adunasem acolo cerul pe când zorii
s-au înecat în cernelurile nopților pline cu stele

inspir aerul tare și închid ochii,,,
drumul până la soare trece întotdeauna prin iad...

foto: deviantart

inca un semn

a merge până la capătul din urmă al întrebării
e ca și cum ar începe zorii dintr-un vers
abia șoptit lângă urechea arcuită
e ca și cum s-ar termina drumul
și în locul semnelor încovoiate
ca spinări supărate de potrivnice fapte
ar răsări semne de mirare unul lângă altul
ca un gard din trunchiuri moarte dar vii
îmbrățișări reci în cazuri desconsiderate de soartă
când nu avem nevoie de cuvinte,
nu avem nevoie de lacrimi,
nu avem nevoie pentru că nu avem
nimic din ce ne prisosește
mă uit la cuiburi ca la o îmbrățișare de paie
sterilă și-n locul penelor aș dori...
contează ce?

poate că nu doresc nimic
pentru că mă înconvoi spre pământ
ca un semn de întrebare
am soarta în două mâini
cu degete îndreptate spre cer, drepte
ca o rugăciune plină a mirare...

Cuvinte rastignite

Nu-mi mai pasă...eliberez cuvinte
răstignite pe cruci de lemn de arțar
timpului nu-i pasă niciodată
că atâția oameni mor cu mâna întinsă
cerșetori la poarta nepăsării când de fapt
atâta miere e amestecată cu fiere
în ciuda muzicilor, fanfare duc pe ultimul drum
oseminte putrezite înainte de vremea viermilor
rămân în urmă înscrisuri cu litere rosii
atâția spini spun că Isus curge în noi
cu fiecare picătură de sânge și mai aproape de Rai.
nu mai rămâne să alunece printre falange
decât apa sărată a umilinței pe-obraji scofâlciți
anatomia embrionului e aceeasi de la-nceputul lumii
crucile cresc în pântece odată cu pruncii...