April 29, 2010

pace si-mi tace

ruga mea e catre o dimineata
cu flori de ceata
in jurul meu se-nchid dureri
in suflu de paiata
la polul opus se nasc amagiri
cu aroma de izma creata
zi-mi tinara ca nu ma supar
sap riduri pe-aratura de  viata
respir doruri de verdeata
nu spune ca plang pe cale
pietre si-un cal pe tabla
vestale
nutresc amputari de cuvinte
cand marile sunt la radacina
stejarului. plange in grinda
a jale.

zabovit-am pe randuri de carte
cafeaua nu stie sensuri, pace
si-mi tace.


April 28, 2010

semn de unde incepe sensul


maine voi fi daca vreau
sa fiu
o floare
ofilita
intre pagini de carte
cu litere pasnice, batrane, rotunde
pe strazi clipeste lumina in balti
semn ca resturile de retina ale timpului
isi cauta, palide, adapost intr-o luna
amarnica amagire
amorfa atipire
curand muntii nu vor mai tace
le va exploda verdele pe sub aripile de pin
cu dintii apuc arc de cer
sa aprind in pesteri corvoada de lumina
cusuta de-albastru pe-un infim vis neconsumat
din ceata cugetarii rasare un gand ca un turture infipt direct in inima
mi-au spus ielele ca inorogii mor
daca vad oameni cu palme captusite cu nori
iar in priviri li se ratacesc
amanuntele luminii, dispersate-n culori...

pun semn unde incepe sensul...

April 26, 2010

fruntea de langa idee


intotdeauna mi-au placut
merele
cercurile
lunile
pline si clare asa cum sunt respiratiile
adanci, fara spusele mele sau ale altora
pasarile sunt rotunde, alegorice pentru ca din zborul lor
maine ii va creste un vis copilului care n-a dormit niciodata
cu fruntea langa o idee pe cand era nenascut iar mama
ii spunea prunc. rotund, cinstit, alta ecuatie nici ca exista
desi fiecare existenta este un amanunt dintr-o mare plina de amanunte care curg,
curg rotund pe-un pamant nereu altul
mereu acelasi. nu-mi trece, timpule,
pe langa mine creste verde pana la varfuri
nu vezi ca sunt mai cu radacina decat
pasarile?

April 22, 2010

SUNT


Disecţie de cuvânt
disecţie lui SUNT
Stindardele luminatelor porţi
Unde închid pleoapele
Nu e lumină, e teamă de - aproape
Tac şi-aduc martor, scânteia

reiau cuvântul

Sunt plânsul din cer, sugrumat,
Sunt frunza de sub pâmânt, agramat,
Sunt negura de vreme-n creştet, culcat,
Sunt doar cuvânt căzut într-un cuget
Sunt eliberat!

April 19, 2010

sa vorbim!


stiu ca sunt ghem de ata rosie destramata la gura sobei
pe cand Soarele se scalda intr-o pana alba de creatie
inainte de a face Dumnezeul, Lumina.

printre mine de ieri, eu de astazi si fiinta de maine
se preling liane de zile lipite cu ata rosie
se topesc raspunsurile in inima precum otelul in cuptorul
in care fierb urzici dupa ce ma dor mainile de la cules
ma gandeam la mama, intre masa de pranz si cea de la miezul noptii
dupa ce am luat Lumina de la biserica stateam nedumerita
ma frigeau mainile de-atata cearta cu Timpul, nu vezi ca vine noaptea
oare vreau sa ma trezesc mai bine crezand ca e dimineata?

aud pasarile, sunetul izvoraste din timpane, curg lichide, strigatele
orbii vad intunericul precum noi, Lumina
a fi sau a nu fi orb intr-o zi in care curge prin toti porii
senzatia de om, fiinta de a fi, dorinta de a impleti cararile
in doua, in trei, in fire inegale, ilogice, irepetabile
ca poveri carate in spate de sclavii inrositi de firele de nisip
niciodata Timpul n-a pierdut razboiul cu omul pentru ca bataliile
se duc atunci cand fluiditatea trupului curge in forma bizara

clepsidrele intotdeauna vor fi oameni tacuti in forme de sticla
sa vorbim!

April 18, 2010

Magnolii cu semn de întrebare


Redingota e un cuvânt
cu un semn de întrebare?

Fructul oprit al pântecelui
e un măr ca un semn de mirare!

Rozmarinul e cu miros
şi dă în noi sens de căutare.

Doar pământul are spinare de floare?

Vine inima, încondeiază venele
pe trup, în roşie culoare!

Mâine, magnolii, marsupiu melcilor
mirosul mugurilor mestecă mere...

Cuvântul e cuvânt dacă nu-i pun zăvoare
Ridică-l la ochi şi-acum mergi la culcare!

Copil din florile primăverii


Mugurii de floare au ochi
am văzut eu cum îi năşteau
albinele cu aripi împletite în culoare.

Mai târziu am văzut primăveri
odată cu florile de măr
am mâncat mere iarna şi din ele
mi-au crescut ochi
pentru creştete de vânt.

mângâiam lângă trunchi, un cuvânt,
proaspăt, chipeş, inventat de mine
făcuse dragoste cu rădăcina

şi

lângă copac,
lângă copac,
era un copil din flori
cu chipul meu
încrustat în pântecele primăverii.

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...