stiu ca sunt ghem de ata rosie destramata la gura sobei
pe cand Soarele se scalda intr-o pana alba de creatie
inainte de a face Dumnezeul, Lumina.
printre mine de ieri, eu de astazi si fiinta de maine
se preling liane de zile lipite cu ata rosie
se topesc raspunsurile in inima precum otelul in cuptorul
in care fierb urzici dupa ce ma dor mainile de la cules
ma gandeam la mama, intre masa de pranz si cea de la miezul noptii
dupa ce am luat Lumina de la biserica stateam nedumerita
ma frigeau mainile de-atata cearta cu Timpul, nu vezi ca vine noaptea
oare vreau sa ma trezesc mai bine crezand ca e dimineata?
aud pasarile, sunetul izvoraste din timpane, curg lichide, strigatele
orbii vad intunericul precum noi, Lumina
a fi sau a nu fi orb intr-o zi in care curge prin toti porii
senzatia de om, fiinta de a fi, dorinta de a impleti cararile
in doua, in trei, in fire inegale, ilogice, irepetabile
ca poveri carate in spate de sclavii inrositi de firele de nisip
niciodata Timpul n-a pierdut razboiul cu omul pentru ca bataliile
se duc atunci cand fluiditatea trupului curge in forma bizara
clepsidrele intotdeauna vor fi oameni tacuti in forme de sticla
sa vorbim!
