June 03, 2017

Cărări în oameni

Să nu-ţi zideşti cărările în oameni
doar umbra să îţi fie scut
în ochi să duci cărări spre răsărit
iar verdele din frunză să-l îmbraci
în zi de sărbătoare.

Pe cale, pietre-n urma ta
să laşi doar la răscruci
să odihnească-n tihnă, călătorul zarea

din tot ce-aduni comori în viaţa ta.

Tu să alegi, copile calea dreaptă
să fii prietenul  din gând chiar şi cu vântul
iar capul să ţi-l plece doar Nespusul

Fii Om, copilul  meu!
Cărările în oameni


le zideşte doar Cuvântul!  


foto: Google

August 18, 2016

Povestea mea adevarata


Sunt momente în care trebuie să accepţi faptul că poţi să rămâi fără cuvinte şi să iei situaţia ca atare mai ales când e vorba despre copii…
Seara, înainte de culcare, Theodora îmi înconjoară, cu dragoste mâinile în jurul gâtului şi cu un pupic zgomotos pe obraz, spune simplu, natural:
-         Mami, îţi mulţumesc că m-ai născut…
Eu, mama ei, în pauză de cuvinte, parcă fugiseră toate de mine, am reuşit totuşi să o strâng în braţe şi după momentul de no comment i-am mulţumit eu că e aşa minunată şi că mi-a împlinit dorinţa arzătoare de a o avea atunci când nu mai speram. 
La care ea completează:
-         Mami, dar dacă eu nu eram, Theodora rămânea doar o fetiţă din poveste, nu?
-         Da, mami  tu eşti povestea mea adevărată, i-am spus eu, uimită în continuare de ghemotocul creţ, de 4 ani şi 9 luni.
-         Bine mami, acum îmi spui o poveste din aia din gură, nu citită?


Inventăm uneori poveşti în care o fetiţă e eroină, se recunoaşte în poveste şi ţesem împreună năzdrăvănii, amintiri pentru copilăria ei de fetiţă şi nestemate pentru sufletul meu de mamă fericită.  

March 17, 2016

tribut mă cer vieţii



sub gene se coace Lumina
până la toamnă mă strecor printre ninsori
durere verde s-aude
copacii nasc viaţă – un scâncet
în frunze cad primaveri
cu zgomot verde da, da
reversul somnului
nu ştiu dacă mă dor răni albe
sau soarele din vama paşilor
sub aripe se naşte zborul
din cernutul nisipului în zori
mi-adun ghiocei din rana albă
număr lacrimi
iţi spăl tamplelele de martie
merg spre cerul ca frunza
numai el îmi ştie toamna

mă cern
tribut mă cer vieţii

November 11, 2015

De(s)compunere de seară


Simptomul vetust al cercurilor de ceară
paradisul neînţeles al lingurarilor, ursarilor, nomazilor
şi altor călători de pretutindeni (chiar şi a celor prin viaţă).
Ce e libertatea, de fapt?
Scrânciobul în care ne dăm cu vântul prin plete
crezând că zborul ne-a inventat pe noi
ca să nu îşi uite statornicia dintr-un colţ de perete
sau
Ochii care se văd nu se uită dintr-o uitătură
s-arată plângerea pe trupul icoanelor s-au descuiat ochii
de ideile păgâne ne-am retras mâinile peste ochi
ne păcălim că ne putem ascunde simţirile în spatele ochelarilor
ca după un paravan pe-aici-nu-se-trece cu privirea doar cu simţul: ba!

şi până la urmă ce e libertatea
dacă nu călătoria cu trenul către-nu-ştiu-unde
pândesc laconic petele descrise de norii
care-şi îngrămădesc furtunile sub ochii mei
ca şi cum toate apele n-ar avea ce să spele de pe două mâini
o inimă şi braţele care te strâng
te strâng libertate până la ceasul din urma paşilor
care-mi ticăie în timpane
allegro şi apoi mă măsoara din cap şi până-n picioare
zările albastre
zborurile
şi poezia nescrisă

dixit!

October 20, 2015

arderi

când oamenii îşi fug de înţelesuri
şi fricile-şi ascund în firi
tu să-nţelegi că pentru toti e-un soare
şi-n palme, un destin!

iar vieţile adună-n snopi
pe-acelaşi drum au loc şi pietre
dar şi oameni.

esenţa e în umblet şi-n priviri
adesea răni se-nchid doar
ca să nu mai doară
gândul că pe-acolo
trecu cândva
o lacrimă
să sape-n zile
asfinţit senin...

rostul galbenului de toamnă

ramuri învelite-n galben pai.
stors de umblet prin străinatatea vântului
cuget a întrebare:
unde...
pe unde hoinăreşte arca din care frunzele toamnei
s-au pus plasturi peste adâncurile firii?

în turnul de veghe-al Luminii
inimile
s-au invelit în toamnă
ca-ntr-o desculţă
despletită căutare
a mirării:
de unde-ncepe toamna
ca să se nască asfinţitul?

semne de toamnă


crezi,
crezi că-n neputinţa lor
norii
s-au iîmprăştiat
în lacrimi
doar ca să umple ochii oamenilor
de întrebări curgătoare?

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric
There was an error in this gadget

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...