January 30, 2009

Drumul spre catedrala lumii


Drumul spre catedrala lumii
şerpuieşte paşi prin labirinturi de pietre.
Dascăli ai lumii tăcute
strâng cea din urmă rămasă
lumină de la masa tăcerii...

Destinul iubirii-credinţă uitată
se stinge în braţe săpate în piatră
şi seacă pe-obrazul rece de viaţă.
Renaşte apoi în trup de pădure
din lacrimi de cer, pe-o rază de lume...

Veni-va un Fiu să plângă în lume
să-nvie lumina uitată-n genune
şi-n drum al tăcerii, Golgotă a vieţii
săpată în lacrimi, întuneric şi pietre...

Lumina uni-se-va atunci cu lacrima
şi zboară spre soare,
în cântec călător ce răsare
spre Tată şi Fiu, altar al iubirii
cunună de dor şi rază-mplinire!

Să plângem atunci iubirea-n fericire!

January 29, 2009

Dureri neștiute



În cinci minute de trăire
decupez clipe ca din file de carte.
Destinul l-am scris
cu fulgi dintr-o iarnă
când suflul m-a trimis către viață.

Din părere de-a fi om îngropat în secunde,
și crescute păsări în somnul cu vise,
cu dureri neștiute și bucurii prea ascunse
mă chem. Mă caut. Mă găsesc
la rădăcina de vorbe
crestând riduri pe trunchi de copac
cu timpul stăpân peste mine
și-o clepsidră în care curg fire de ani.
Adorm și adiere de vânt,
cuminte se joacă prin plete.
Destul e că floarea de mac
s-a născut în mine și crește.
Durerea e plină de pace,
bucuria e, dar de lumină.
Aplecată către pământ merg în lume
cu ochii spre cer și-n palme, țărână.
Ridic vălul tristeții
în nori cu ploaia să plângă,
din cer peste lume,
păcate s-alunge…

January 28, 2009

Nume uitat



Răstorn încovoiată
semnele de întrebare ale lumii.
Caut un nume
care nu mi-a trebuit şi l-am uitat.
Cutreier furtuna de nisip a incertitudinii...
De ce vrea să-mi trebuiască?
Alt nume mă strigă
din bolovani risipiţi către glie.
Astâmpăr dor de trăire
în oseminte crestate de tăcere.
Nu ştiu să mă chem cu nume uitate,
nici orizont de trăiri nu ştiu să chem în priviri.
Mă opresc la o răspântie de drum pietruit
agăţat de o troiţă, lângă un câmp
adunat doar din maci,
adulmec şi sfărâm cu pumni de ţărână,
orizont înecat în tăcere.
Strig mută către cer, rugăciune
şi cer doar un nume
să-mi fie fulger titanic
din cremene spart în amnar.
Nu mai am zaruri să-mi joc viaţa.
nici în palmă să-mi ghicesc trecutul.
Zaţ nu mi-a rămas din cafea
să-mi măture, negru, noroiul din urme.
Doar margine de lan sprijină seminţe de sori
alungaţi de alte lumi...

Clipesc galben
în corole de soare
spre apus, apoi spre răsărit
şi doar pe retină mă doare tare amurgul.

January 27, 2009

Doar un zâmbet


De-aș vrea s-ofer un zâmbet
l-aș aduna mănunchi din soare.
Nisipul inimii l-aș strânge
în raze pline de culoare.

De-aș ști să nasc pe roșii buze
un zâmbet...l-aș decupa petale
din macii cei de peste câmpuri
scăldați în orizonturi asfințite-n zare.

Mă tem c-aș arde însă, foaia
pe care-aș desena un zâmbet
de n-ar mai fi cerneală-n mine
și-o mână să îmi scrie suflet!


January 26, 2009

Ana


cu mâini
făcut-am
trup din lut
și Ana
zămislit-am
din privire
un puls
din clopot
dangăt
am trezit
și somnul
am adus
peste
lumina
din toate
a rămas
doar
vânt…

cu sens și citită de jos în sus

January 22, 2009

Eu nu regret că trec mergând pe apă


Eu nu regret că trec mergând pe apă
știind că cinci minute, nevorbite,
sunt cratere de ochi și-n mine sapă
mutând un corp cu umbre-acoperite.
Eu n-o să plâng în neștiutul codru
când, agățat de verdele mister,
suspin în suspendatul nostru șmotru,
zăpada să ne-acopere, atât mai sper.

E albă de cuvinte, e prea dalbă
ninsoarea, când fluturi de lumină
acoperă în zori, un vis și o copilă
în lume călătoare în pași cuminți ce dor
și din mai toate cuvintele nespuse,
azi pașii mai vorbesc, încetișor.

Deasupra e zăpada, albă
și îngropate-n tină spre zări necunoscute
vorbesc doar urmele urcate către cer...

January 20, 2009

doar clișee...




mă gândeam la un joc în doi
în care cărțile
sunt doar simple păreri
de dame sau regi
sau chiar cifre
ale unui joc inventat
în reláșul
dintre două secunde
de liniște
din rostirea de vorbe
fără sens.

priveam spre fereastră...
ningea cu ghimpi de lumină
prin storurile trase.

acolo, în colț
o urmă de vin
secase în așteptarea
celui ce plecase
prea devreme
către o altă dimineață
în care cărțile
erau simple personaje
din basme
uitate
într-o coajă de nucă
amară...

vântul spulbera de fapt, totul...
doar clișee...

Nevisari



Ȋncropesc din secunde ruginite minutarul lipsă de pe ceasornicul celor douăsprezece ore trecute suspect de repede pe lângă viaţa mea.
Mă afund în tăcerea chemată spre mine.

Tac...să-mi ascult ceasul inimii cum roteşte nenumăratele minutare în sensul de stânga spre dreapta, anapoda, răvăşind lumea din secundă în clipă şi din veşnicie către neputinţă...
Crestez pe o coajă de portocală, rămasă de la masa orizontului, un ceasornic de cuvinte, să nu-mi mai recunoască timpul zilele care mor în amintire.
Ţesătura cuvintelor, albită de pietrele râurilor, plânge în litere de alb în roşu şi destramă vorbe neînţelese către pridvorul sufletului meu.
Ȋnfricoşată, strâng cu privirea cioburi de răsărit uitate pe retina orizontului, ca icoană vie a două inimi analfabete de cuvinte, exilate în pustnicia tăcerii.

Găsesc printre atâtea păsări negre, scrise cu gândul pe cer, o pasăre doar albă, străjer în temniţa farului din marea de lacrimi a ochiului meu drept.
Cer păsării albe o pană şi alerg pe urmele lăsate de valuri să-mi caut îngerul rănit.
Simt că inima ii mai bate doar într-o metaforă, împărăţia drumurilor uitate mă alungă din rătăcire în rătăcire.
Ţes cămăşi din pânză albă de cuvinte să îmbrac doar o imagine rămasă sângerândă într-o doar inimă de înger.
Ȋl caut ...
Pe drumul paşilor lui, adun literele picurate din trupul cuvintelor.
Alerg după un pantof pierdut de o cenuşăreasă evadată în altă poveste.

Pe malul unei ape, doar un pian mai cântă valurilor serenada tânguitoare a rugii sirenei despletite...cântă în aşteptarea marinarului rătăcit pe cărările pământului.
Cuvintele zac răsfirate pe frânghia gândului care îşi descoase sentimentul din litere stinghere, uimite de lumina vreunui soare rătăcit în privirea tâmpă găsită într-o fotografie veche, rămasă agăţată de peretele sufletului meu.

Alerg către o zare să cuceresc o ultimă redută a unui vid rămas străin de univers.
Caut în lemnul mâncat de cariile vremii, un semn al sevei ce spunea odată poveşti de dor la umbra unei frunze uitată dintr-o iarnă în primăvară.
Speriată alerg spre mare, caut epava arcei lui Noe să număr cuvinte încă neinventate, părăsite în pana unui pescăruş care mai purta încă în irişi o palidă lacrimă, neplânsă şi rămasă sau nu, dintr-un potop uitat în zarea care uneşte inima cu lacrima...în mare.
Ma cheamă, albastru, o scoică să-mi dea de ştire că o sirenă a adormit în pădurea de alge pe malul unui râu banal de albastru...
Mi-am pierdut cuvântul din piatra lanţului ce-l purtam la picior, l-am văzut sângerând în litere când paşeam, schioapă, către un nor din viitor!
Oarbă de ultima luminare a licuricilor îngropaţi în vara şchioapă de o lună, cer soarelui o eclipsă să-mi ascundă umbra paşilor străini de pământ.
Speriată de goliciunea ideilor, mă acopăr cu sinonimul nudului respirând sacadat în ritmul întunericului care-şi întinde mâna să ia tributul luminii ascunse într-o privire ce pleacă rănită de pe retina unei stele să moară înţepând mortal o inimă nebună de cuvinte...
Am uitat să mai am nevoie de iubire, cuvintele zac străine pe alte buze, iar îngerul meu îşi caută litere deşirate din fire de nor prăfuit pe drumul soarelui.
A uitat că zburând, tânguirea literelor se aude de dincolo de alfabet, doar cenuşa mai înviid pasărea Pheonix...Şi numai un arhaism denaturat în neologism îl mai desparte de piatra filozofală a rostirii, pe sensuri inverse ale drumului de timp.
Nu stie să zboare fără o pană, iar eu am lipsit nemotivat de la lecţia croirii aripii cu şapte pene fixe.
Nu-mi rămâne decât să scriu cu pana străină de zbor, rugăciune către o aripă pansând-o cu aminul balsamic şi să inventez cuvinte rătăcite din rătăcirea mea, iar cerului să-i cer un copil să înveţe îngerul să zboare.
Am îmbrăcat ultima cămaşă cu amintirea unui înger pe care l-am dăruit chemarii unui copil.
L-am pus împărat peste cuvinte şi lacrimi, iar eu am rămas pe malul râului care plânge în litere albe şi roşii, să deşir firul nopţii către dimineţi care îmi răsar încă aripi de înger, până într-o zi...
Doar vântul sparge în faldurile unei perdele mâncată de moliile cuvântului, o cupă în care vinul îşi părăsise culoarea din roşu către apă, străin de ţigara rămasă nestinsă la marginea unei file în care încă se mai citesc cuvinte...ale acelui trecut pe acolo...în ecou ce se evaporă, lăsând nerostită ruga iubirii... şi eu, o nălucă înfricoşată de ricoşarea mortală a unor cuvinte rătăcite de înţelesuri....şi stoarsă de gânduri...adorm...cu un gând la steaua mea...

January 18, 2009

Drumul începe c-o stea și se termină c-un răsărit



Am dospit din palme o speranță, albă ca un fulg de nea, ultimul căzut din mantie de ninsoare pe cerul meu unde se mai odihnește doar o stea. Am rupt cerul în bucăți și am bandajat, albastru visele pentru că le-au ros nesomnul haina albastră a firii. Când pantoful Cenușăresei se va fi spart atunci e semn că povestea s-a scurs dincolo de punctul unde arde orizontul.
Odată, o vecină măcina la moara gândurilor, galbene corole de floare de soare, doar-doar s-o gândi răsăritul să aducă-n dar, mai devreme c-o dimineață, versurile țesute-n bob de rouă pe buza petalei de flori albastre de nu-mă-uita pentru că, spunea tot ea, vecina, rănile cerului prin care curge asfințitul nu se cos decât cu firul de ață al zorilor descurcat din părul alb al norilor.
La poarta unde se-nfiripau zbateri de inimă pentru feți-frumoși zămisliți din vorbele mătușilor pentru nepoții cu pistrui și dinți de lapte a poposit un străin. Spunea că și-a pierdut dramul de noroc încuiat în ghiocul cu care ghiceau, odinioară pe la aceleași porți, mai mândre-atunci, tigănci cu fuste roșii ca focul pentru un schimb alunecos de priviri cu dese clipiri pline de ne-răspunsuri.
I-am atins călătorului, neștiut nici de numele lui, obrazul cu mâna și atunci a-ncolțit în el dorul de acasă, de pridvorul cu ațe de păianjen țesută din zicerea de povești fără timp, a timpului.
Daca tot rămăsesem la o vorbă, am strigat cu lacrimi de sare:
- De ce mi-e frig atunci când stalactitele nasc picuri cristalini din
trupul lor când doar ninsoarea topește fulgi în plânsul tainic al cerului?
- Pentru că nu știi cât de sărate sunt lacrimile de mare, spuse o
meduză, dintr-un alt colț de gând! Pentru că nu știi că în vuietul apelor s-a topit mantia de sare a inimilor ce-și țineau gândurile ca îmbrăcăminte pentru zilele în care nici o ploaie nu le mai poate plânge dorul de ducă-n viața visului.
- Ah, marea, mi-am spus mai sărat decât valul...am uitat-o încuiată cu cheia în camera din care nici vântul nu mai adie prin crăpăturile
în care s-au cuibărit moliile îngrășate cu gustul literelor nespuse de-un car de vreme.
Mă gândesc serios să-nchid marea-ntr-o clepsidră din acelea vândute în talciocul din țara-fără-fluturi-de-vânzare să curgă-n mine cu sunetul vag al nisipului care stă, împietrit într-o scoică sidefie, jumătate îngropată-n urma de pași a omului care-a trecut pe-acolo mai anonim decat umbra sa, jumătate-n talpa brizei desculță-n întinsul valului măturător de vise-nspumate.

Uitasem că-n mine mai am un fruct oprit de la masa celor ce-au vrut să fie oameni și simțeam cum mă doare, roșu, un ticait de inimă.
Vorbele știu să doară când sunt înșiruite anapoda și fără de-nțeles și cine are răbdare să le desțelenească din glia plină de bolovanii punctelor de la capete de rânduri? - îmi cade o-ntrebare, adânc în falii roșii de inimă.
- Știu...un arlechin a depus mărturie la poarta unde stau de vorbă mătușile fără-să-aibă-ceva-de-spus că în mod sigur le-ncâlcește și mai tare primăvara care stă să vină în curând de după colțul din dreapta al tâmplei, acolo unde încărunțeala iernii s-a ofilit în argintate șuvițe de nou răsărit – de lumină, de viață, de început!

După tot periplul prin lumea de vorbe născute din mine mi-a rămas, în palme, totuși, speranța, așa ca un tot în care se întorc toate cărările care duc spre noi începuturi.
Din cercul vorbelor am ales un petec de cer pe care să-mi țes în cinci colțuri luminoase, tot speranța să-mi fie călăuza de lumină spre țara-celor-ne-ncepute și-dacă mulți ar spune că din egoism am vrut numai un cer al meu le răspund c-un soi de bunătate negustat înca pentru că n-a venit toamna în care se numără gândurile:

dacă toți oamenii și-ar picta steaua pe cerul cuvântului atunci lumina ei i-ar încălzi și pe cei orbi să știe și ei că drumul vieții începe c-o stea și se termină c-un răsărit. Dincolo!

January 16, 2009

Cuvântul celor departe de țară


Cuvântul celor departe de țară
sapă-n pământuri fără vreo vină
să sfarme țărâna străină,
să caute pământul cel sfânt!




Castele de nisip, țărmuri de mare,
scoici încuiate cu lanțuri de vânt
așa este lumea celor departe de țară
le mătură valul, lacrimi din gând!

Oriunde în lume sunt
străini sunt și goi de slovele-haine,
chirilice litere poartă în ei, legământ
și graiul străbunilor în inimă-i sfânt.

Doar ceru-i albastru deasupra
la fel cum e cel de acas`
prin oglinda de lacrimă-l văd
și sus cu aripi de păsări trimit

spre țară, un semn alb, o adiere de vânt
veni-voi când dorul îmi sapă-n...cuvânt.

January 15, 2009

Fragment din vina de a fi...



mi-era teama ca aripa
ce mi-a rămas din vina de a fi
se va frânge
atat de tare încât să strivească
și ultima redută din calea firii...
mi-era teamă ca va arde atât de mult
încât cenușa iertării o voi fi pierdut-o
pe drum de ape în calea albastră
a picăturii de cer ruptă din privirea-mi
în cruntă lacrimă și-ne-nțeles suspin.

dar...dar am privit în mine
și am îmbălsămat amintirea
într-o cutie rămasă
vestigiu al celor spuse
cândva
și acum
o voi păstra
să-mi șoptească, peste ani
că frunzele au fost verzi, odată
iar florile existau doar pentru mine.

am ingropat sufletul
la rădăcina vântului
să hoinărească în depărtări
până când va ajunge
la poarta eternității…

January 10, 2009

Tot de noroi e azi mânjită, umbra



Strig cu glas amar al celor fără de căință:
Ar fi oare cu putință să zaca-n albie de vorbe,
silfidă, fără umbră, vremelnica-mi ființă?



Cobor din vârf de munte, alene, ca un fulg
și mă topesc în vale, străină,
pe-un ac de brad fecund
de verde. E iarnă încă, albă,
la rădăcină de gânduri fără verbe
visez la străzi pustii cu stâlpi și stele
de plastic, lumină de-mprumut.
E cald în mine, zgomote ascult
de țurțuri…cad cu vuiet surd…
Râzând îmi spun ca boala iernii
e albă-nchipuire, că oamenii sunt puri
ca gerul ce ucide și fulgi și lacrimi și ninsoare.
Dar vaga-nchipuire ca fumul se destramă
Și albul tot rămâne…o palidă băltoacă.
Un ochi de apă reflectă soarele sau luna
deasupra…că în adânc
tot de noroi e azi, mânjită, umbra…

January 04, 2009

Clipă împietrită-n sărut...


Lunec pe plaja pustie...
Ȋn lumina prelinsă-n cristale de nisip
retina-mi sparge privirea-n ţăndări
adunȃnd¬-o, tăcut, în cioburi de lacrimi.

Două inimi, pietre zăvorăte-n sărut,
catarg neştiut
în cale de valuri,
năluci ce-şi ţes umbra din soare,
dăruiesc iubire de veacuri
în mare,
in valuri
şi sus,
în aripi de pasari,
spre soare-rasare.

Și toate vor sti
şi veacul
şi clipa,
ca vie a fost
şi vie mai arde,
iubire,
căci ea,
doar iubirea,
va arde
dincolo de vant,
dincolo de soare,
dincolo de cer,
dincolo de mare...

Culeg ȃn priviri valuri şi păsări,
ridic lava topită de suflet,
trezesc vulcani ai erei uitate
să topească pietrele lumii
în lavă de iubire,
sa nu mai existe,
nicicand,
clipe uitate de veacuri
…in pietre…

January 02, 2009

Luna se-mpărțea în tu...în eu...


când seara, luna cobora spre
faldurile diafane ale ferestrei
între noi...exista atâta aer
încât împărțeam o respirație
iar...
iar luna zăcea ruptă-n două
și din firimiturile ei de la cină
hrăneam îngerii
cu stropi de ploaie,
de vânt, de furtună...
noi eram departe,
în noi
privind prin geana întunericului
cum luna...s-a-mpărțit
în...tu...
în...eu...

Când stele cad în pași de humă



Când stele cad în pași de humă
și se topește-n largul mării, luna
ascund în urmele lăsate mainile…
și e totuna…
ca și atunci când ar muri lumina
și cerul ar fi doar întuneric.
Crestez cu pleoape, trist, un cântec
pe recele versant, la sud de inimă
și dac-aș spune totul din nimic
și chiar nimic vrând totul ca să spun
tot n-ar ști vântul și crengile-ar fi rupte
copacului ce-mi crește-n loc de brațe
și ochi în două scorburi, adânci și goi
i-aș umple cu apa cerului de-aș ști
să plâng șuvoiul de neplâns
adânc înfipt în trupul unui nor!
Dar toate au câte-un trecut
și lasă loc de viitor
când norii plâng pe-un cer strain
și zâmbetul mai doarme încă
pe trupul lunii în cornul arcuit a dor.

Voi, frunzelor vegheați desculțe
un orizont prea palid, adormit
și nu-l mânjiți, vă rog…cu galben
când roșul sângerează-n asfințit…

Când o să mai știu oare...



Când o să mai ştiu oare
să vorbesc graiul pâinii
ca atunci când alergam,
copilă
să culeg îmbrăţişări
din marea galbenă
despletită în pletele verii...


Când o să mai ştiu oare
să ascult şoapta pământului
ca atunci când închideam ochii
şi atingeam cu palma
obrazul pământului ud
înăsprit de zdrenţele ploii.

Când o să mai stiu oare
să hoinăresc fluierând prin padure
ca atunci când creşteam
doar o frunză în priviri
şi o plângeam verde
pe trunchiul unui copac
să-i panseze rănile
lăsate de naşterea frunzelor.

Când o să mai stiu oare
că dorul nu e o rană.
Când o mai ştiu oare
că amintirea nu e o lacrimă tristă.

Când o să mai stiu oare
că nu o să mai ştiu...

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric

National Geographic POD

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...