July 31, 2010

întrebările gândurilor


ca o picătură de apă
simt repiraţia
se răspândeşte în cercuri largi
ego-ul îmi spune să tac
sa tac în mine
lampa toarnă lumina
capăt forma omului rătăcit
pe strada cu vitrine imaginare
se merge cu mâinile în buzunare
fără vorbe să nu sperii umbre
să se amestece în aglomerație
aveam deunăzi lângă mine o umbră
mare
tăcută
concentrică
nu era a mea
așa călătoresc umbrele oamenilor modești
de la un capăt la celălalt fără compromisuri
am alimentat-o cu întrebări
ea îmi spunea să tac
nu-și putea găsi stăpânul printre alte tăceri
sirena e singurul zgomot ca un cui
salvarea duce oameni la reparat
i-am spus că o voi chema
îi trebuie operație pe cord deschis
eu nu vreau umbră străină
ea nu mă vrea pe mine străina
eu nu mă croiesc după cum vrea
ea pleacă pribeagă prin lume
ne-am luat rămas bun cu gândul
ea a rămas în lume
eu am rămas în mine

daca aș avea mai multe buzunare
aș adăposti umbre
cenaclu al tăcerilor
mă am numai pe mine
decupez umbra
mă imbracă rotund întrebările gândurilor

July 25, 2010

mă dor oamenii


ce fiinţe ciudate sunt oamenii
uneori îi privesc cu teamă
într-o zi voi aduna gândurile din ei
cum zideşti o uşă în tine
sperând să o poţi sparge cândva
cu mâna întinsă a iertare

ce fiinţe ciudate sunt oamenii câteodată
le place să privească sus
să le steargă ploaia de pe obraji
neputinţa de-a plânge singuri
cu lacrimi rupte din inimi
precum rupi o pâine
ţi-e foame şi nu ai altceva de mâncare

ce fiinţe ciudate sunt oamenii
mă plimb printre ei
îi văd îmbrăcaţi în gânduri
ca în saci îi ţine captivi pielea

ce fiinţe ciudate sunt oamenii
călătoresc în trenuri cu şine drepte
de fier
pe-un singur dus
la capăt de drum nu mai sunt ciudaţi oamenii
li se rup gândurile
păsări cu aripi de abur
îi poartă-n pântece până la naştere
sub alte timpuri

în mine plâng din cerul cu nori de ochi
plâng oameni în loc de lacrimi
în răni deschise îi ţin
libertatea întotdeauna doare...

July 21, 2010

Dialog între Eu și copil


De ce plâng copacii?
Pentru că îi dor rădăcinile atunci când întâlnesc
în calea lor o piatră și vântul nu e acolo
să le-o dea din cale
să caute hrana.

De ce vântul nu e acolo?
Pentru că el umblă hoinar prin lume
fluierându-și libertatea
uneori în adieri, alteori în furtuni
pentru cei ce nu înțeleg
că pietrele se mută cu apele curgătoare.

Atunci cine ajută copacii
să nu îi mai doară rădăcinile
ca pe unghii crescute în carne?
Îi ajută norii, norii, știi, ei sunt tăcuți
Mai tăcuți decăt durerile, se destramă
în oftaturi pe-obraji de frunze
de-acolo coboară și se unesc sub pământ.

Întotdeauna să știi că atunci când au flori copacii
e semn că din pământ râd norii spre soare…

July 10, 2010

Umblet


Rareori oamenii spun ceea ce gândesc
de teamă să nu se surpe cetăţile din jurul ochilor, minţilor, mâinilor.
S-ar amesteca printre bolovani şi cuie-ale gândirii
atunci când nu sunt captivi în sarma ghimpată a inimii. Mincinoasă protecţie!
Am încercat astăzi să tac, să închid ochii, să pipăi o bucată de hârtie albă...
Simplu, fără explicaţii poetice printre tăceri!

Deseori oamenii au nevoie de-un petec de hârtie pe care să scrie
în minte, cu oftaturi prelungi care parte a umbrei e mai rănită:
cea pe care au răsturnat cafeaua ca un nor negru şi acum le plouă întunecat
sau
cea prinsă de furtună, răsucită şi trântită de pietrele pe care zac
gândurile negândite mă fac să tresar, alung cu palma imaginea umbrei
mă întorc la ziua de astăzi: prezentul e mai simplu de văzut
cu ochii închişi pot să-mi spun, încet, cât să mă audă munţii.

Îmi tărâi umbra ciuntită, din timpurile în care eram prizonieră în propriul eu.
Nu vreau alta, aş pierde din ceea ce sunt aşa că o lipesc cu petece albe
apoi merg tăcută, printre euri, ghicind după alte umbre ciuntite, oamenii!

July 09, 2010

ninsori in ochi


lumina adun din maine, din azi,
si dor de amiezile toate imi e
cand soaptele tale m-arunca in fapte
in nori si-n petale de vieti distantate.

de maine voi vrea sa adorm de la a inspre Z
sa numar pe degete ore si-n spate
sa am caramizi invelite-n pacate
cu rosie pulbere din negraitele fapte.

de-am fi oameni si-n somn, n-am socoate
cate praguri de lume ne vor desparte
departe am merge prin fragmente de nori
spre rasarituri din palme si-n ochi doar ninsori!

July 06, 2010

cubul ca un om


Respir...
Cum?
Stramt, sa-mi simt respiratia pe culoarul aortelor.
Ritmic, sa zdrobesc din tample amintirea puiului de caine...
Ai vazut cum plange?
Are lacrimi si ochi blanzi cat o lume intr-un ceas de seara.

Intind maini
Cat?
Pana ma strang dintre oameni
in cuburi, fiecare gand intr-o latura
inegala. Nu mai este cubul, ramane perfectiune.
Aici e imperfect
ca si orele pe-un cadran de ceas. Hm, roata stramba,
spite curbe ca-ntr-o noapte in care
de la stea la stea se merge pe ocolite!

Dorm
Unde?
Intr-o coaja de nuca, ghemuita, intr-un vis amar...
E liniste si intrebarile-au plecat?!
Inapoi se vede punctul de intonatie,
semnului incovoiat atat cat sa respir
sa intind maini si apoi sa adorm...

Margini margelate mototolesc mature minti.
Maine ma VOI mira mai mult. M-am desprins
din M. Ma voi naste, patrat, din cuburi,
ma inteapa visarea si iar adorm
Dupa colt ma pandesc umbrele sa modeleze omul din mine?  

July 02, 2010

linii si alte forme



ce bine!
suntem intamplatori prin lume
ne fardam siderati cu masti de silicon
panglicile acopera doar ridurile
culorile le alegem noi dintre valurile de matase 
care aluneca din nori cubici ca si post-it-urile
pleoapele ne-au ramas neatinse
ca un dans prin existenta efemera
suntem intamplari, agrafe de prins cocul primaverilor
sau altor anotimpuri absolut intamplatoare
cata obtuzitate luata in deradere de zei

la urma urmei ne trebuie doar carioci negre
sa adaugam Timpului patrate de sotron
si clepsidrelor, forme colturoase 
punct. nu mai am linii pe foaia de dictando!

July 01, 2010

scoarta de copac si-o mana intinsa


rand pe rand s-au ascuns pietrele in maine
printre arcurile sub care rasare luna merg impasibila
nu vreau astazi sa stiu decat ce-i tacerea
sa ma ascund in ea precum soarele se ascunde
dupa nori intotdeauna sunt plicuri de lumina
cu timbre pentru cutia fiecarei inimi
asa s-a dus vestea ca-ntre ieri si maine
exista un astazi cu incertitudinea ca suntem mai batrani
c-un an, c-o zi, cine mai stie numara atatea batiste albe
trimise ca un stol de pace catre fiecare piatra
(candva, oamenii au ales sa taca si de atunci tac precum pietrele)
miroase a flori de camp, a scoarta de copac uda de-atata plangere de cer.

eu ma plimb muta printre-atatea inrebari. stop!
vreau sa traiesc o viata si uite, primesc mana ta
sa mangaie obrajii atunci cand cerurile mele nu-si vor fi gasit
atata scoarta de copac
pe care sa planga...

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric
There was an error in this gadget

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...