July 29, 2009

incape in palma o zi



iluziile se vând întotdeauna
pe tarabe acoperite cu frunzele toamnei
în loc de pete de rugină
păduri adăpostesc verdele adânc în scorburile
numite suflete și departe boabele de rouă
la gâtul dimineții adorm până la amiază
mâine e o zi ca oricare alta
timpul s-a scurtat, încape într-un buzunar
înmoi degetul ca într-o pată de culoare-albastră
de fapt adunasem acolo cerul pe când zorii
s-au înecat în cernelurile nopților pline cu stele

inspir aerul tare și închid ochii,,,
drumul până la soare trece întotdeauna prin iad...

foto: deviantart

July 27, 2009

inca un semn


a merge până la capătul din urmă al întrebării
e ca și cum ar începe zorii dintr-un vers
abia șoptit lângă urechea arcuită
e ca și cum s-ar termina drumul
și în locul semnelor încovoiate
ca spinări supărate de potrivnice fapte
ar răsări semne de mirare unul lângă altul
ca un gard din trunchiuri moarte dar vii
îmbrățișări reci în cazuri desconsiderate de soartă
când nu avem nevoie de cuvinte,
nu avem nevoie de lacrimi,
nu avem nevoie pentru că nu avem
nimic din ce ne prisosește
mă uit la cuiburi ca la o îmbrățișare de paie
sterilă și-n locul penelor aș dori...
contează ce?

poate că nu doresc nimic
pentru că mă înconvoi spre pământ
ca un semn de întrebare
am soarta în două mâini
cu degete îndreptate spre cer, drepte
ca o rugăciune plină a mirare...

July 23, 2009

Cuvinte rastignite


Nu-mi mai pasă...eliberez cuvinte
răstignite pe cruci de lemn de arțar
timpului nu-i pasă niciodată
că atâția oameni mor cu mâna întinsă
cerșetori la poarta nepăsării când de fapt
atâta miere e amestecată cu fiere
în ciuda muzicilor, fanfare duc pe ultimul drum
oseminte putrezite înainte de vremea viermilor
rămân în urmă înscrisuri cu litere rosii
atâția spini spun că Isus curge în noi
cu fiecare picătură de sânge și mai aproape de Rai.
nu mai rămâne să alunece printre falange
decât apa sărată a umilinței pe-obraji scofâlciți
anatomia embrionului e aceeasi de la-nceputul lumii
crucile cresc în pântece odată cu pruncii...


July 13, 2009

Oameni


Închipuiam un joc de umbre
într-un loc în care mâncam dimineața
la locul meu de la masă era doar scaunul,
o lingura,
o farfurie,
o cană.
Cuțitul pentru pâine
îl înlocuisem cu o ață,
bunica tăia mămăliga cu ea
așa ne spunea să nu mâncăm
dar de la străini mâncarea este mai bună.
Crescut-au umbrele de-atunci
odată cu noi și pruncii de-odinioară
și-au găsit perechea și pe-nserate
beau amandoi dintr-o cană de tablă
cu smalțul sărit și-o lingur-au amândoi
împart același zâmbet,
aceeași cană neagră de cafea
aceeași îmbrățișare și-același așternut
miroase a ei, frământați de-aceleași visuri.

Așa trăiesc umbrele, împărțite în doi
altfel zac pe sub pietre
iar oamenii dezbrăcați de ele
beau singuri, dimineața
o cafea mai amară ca viața…

July 09, 2009

aripi si palme...



o viață am
să învăț necuvintele
întrebările nu au rost
închid ochii
din hrana păsărilor
împrăștiat-a vântul semințe
să doresc zborul
îmi va trebui curaj
să aflu de ce...

răspund la fel
înainte de a veni în lume
orele se scurtează-n secunde
până la cer înfloresc zorile
a dimineață

din colțul ochiului
picură litere
le-aruncă inima,
petece fără vreo vină...
ca semne de rouă
până vor crește aripi
din palme...

July 08, 2009

caligrafie


litere rotunde, caligrafie
pliurile necuvintelor se-nchid în non-sensuri
piramide la umbra soarelui
încă mai scriu cu majusculă
semnul neîncrederii în umbra alfabetului
asupra cerului care-mi acoperă ochii
nu este nici o urmă de șantaj
la școală învățat-am semnele de punctuație
azi nu mai știu să scriu decât cu tălpile
pe alei de noroi, uscat, semnul trecerii
pune tu punct venirii dinspre răsărit
arată calea spre apus
săgeata de lemn, troița în mijloc de câmp
flori s-au veștejit la piciorul crucii
nu, nu știi pentru că este foarte cald
așa spunea la radio
o să fie și mâine chiar dacă într-un singur loc
se vând covrigi calzi și răsucirea lor asudă frunți
merge, merg, mergem, mișcare
podeaua scârțâie când intră mama
să mai așeze un franjur la covorul proaspăt spălat
arunc dintr-o privire ochii în înălțimi
nu văd decât căderea mai jos
decât firul de iarbă care crește-n mine
ca-ntr-o primăvară în care mai întâi se numără
florile de cireș și apoi încet, pe degete,
zilele care-au mai rămas până când
o să-mi fie atât de sete de cer încât
voi stoarce ultima picătură de ploaie
în palma ta să-mi sorb lacrima
și să-ți cer, să-ți cer, mângâierea...

July 01, 2009

randuri...



randuri, randuri de frunze curga pe umeri,
precum ganduri in firidele mintii
nu ma privesc in palma
ca-ntr-o oglind-a mintii
s-au uscat liniile de-o viata
incep alte zile cu dimineti rotunde
ca soarele la amiaza
incurc litere, din cuvinte
arcuiesc vite ca de vie
cel din urma rasarit
e departe sau poate aproape
de linia care incorseteaza
crestetul. l-am plecat
doar o data pe cand armasarii
umblau prin lume albi, fara lanturi
atunci am simtit libertatea
privesc palmele si-mi dau seama
ca atat ma stiu : numara zilele
una dupa alta
arcuiesc bratele inspre asfintit
sa cuprind cocorii in zbor
sa inchid apusul
in unghia de la degetul cel mic...
praf din urma masinii si liniste in jur...

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric
There was an error in this gadget

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...