January 28, 2010

O seară de aduceri-aminte!



Seara. O cană de vin fiert, o ţigară şi vorbă. A şi data: 26 ianuarie. Anul nu are importanţă pentru că data are aceeaşi semnificaţie în fiecare an: ziua în care s-a născut Nicolae Ceauşescu. Când spun Nicolae Ceausescu spun copilăria mea. De la începutul anilor `80 care se perindă ca un remember prin faţa ochilor ori de câte ori cad în sfera amintirilor, departe de banalul de astăzi, de ipocrizie, de rutina cretină şi sclipicioasă în care se învârte omenirea. Atunci era la fel poate dar eram copii şi trăiam cu intensitate tot ce ni se întâmpla cu multă nevinovăţie şi lipsă de snobism. Mulţi spun că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu. Mulţi spun că nu. Pentru mine a fost bine dintr-un singur punct de vedere: pentru că eram copil şi poate dacă nu erau timpurile acelea nu simţeam copilăria trecând prin mine cu aceeaşi intensitate. Ca atunci când mâncam o portocală, iarna sau o îngheţată vafe, vara pe care o cumpăram cu patru lei de la toneta cu îngheţată lângă care era o alta cu cărţi şi de unde, cu banii strânşi la puşculiţă mi-am cumpărat cu emoţie prima carte "Dodoacă şi Biciuşcă". Mare cât mine, cea care abia învaăţasem toate literele alfabetului. Îmi amintesc că am rămas fascinată de poveştile celor doi pitici şi desenele care colorau cartea. Lumea cărţilor pe care copiii zilelelor noastre nu o mai înţeleg, este prea artificială şi plină de roboţi şi arme. Copiii zileleor noastre "sunt mai mici ca noi" cum spune un cântec care imi asigură fondul sonor pentru aducerile-aminte. Amintiri îmi vin de-a valma în suflet, din tărâmul amintirilor. Cu cravata roşie de pionier şi inelul incolor pe care-l rătăceam în fiecare zi şi dintre pliurile fustei de uniforma călcată cu grijă, zi de zi, de mama. Şi cum să nu mă înduioşez când simţeam iarba sub tălpile goale, vara şi gustul fructelor pe care bunica ni le aducea într-un colţ de şort, culese direct din pom, "organice" cum le spune astazi. Şi ciupercile culese după ce trecea ploaia şi coapte direct pe jar, la sobă şi gutuile coapte-n rolă, iarna şi strugurii uscaţi şi câte şi mai câte.
Preţuiam nespus revista "Cutezătorii" pe care înainte să o deschid îi miroseam paginile proaspete, de tuş şi apoi, cu migală o deschideam căutând cu înfrigurare printre paginile ei, schiurile lui Ticuţă, sau merele, sau căciula sau ce îşi pierdea din povestea de fiecare lună.
NU îmi pare rău ca la 7 ani am văzut prima dată un televizor color, că ascultam la radio piese de teatru cufundată în visare, că ascultam, vrăjită, poveştile bunicii spuse iarna, la gura sobei, mângâindu-ne cu palmele peste care timpul şi-a lăsat atâtea riduri.
La revoluţie când aveam 11 ani, am văzut cum săpau mormintele celor mulţi pe un ecran alb-negru, cu ochii mari cât o întrebare rămasă şi astăzi fără raspuns: de ce? ce vină au avut cei mulţi?
Astăzi am mai adăugat o amintire dragă vieţii mele şi asta datorită prezentului, prezent atât de ancorat în lumea năucitor de rapidă a informaţiei: internetul...mai sus scriam despre cartea mea dragă "Dodoacă şi Biciuşcă"...nu îmi mai aminteam cine era autorul şi apelând la o căutare rapidă am descoperit numele: EUGEN DORCESCU, un OM! I-am scris cu emoţie şi am primit rapid răspuns însoţit de un dar: cartea mea dragă, în format electronic să o citesc de câte ori mă năpădesc amintirile. A intregit el, în acest fel rotund, un suflet. Îi mulţumesc cu glasul de atunci şi cuvintele de astăzi.
Mă intorc la cana mea, cu cercuri, goală, de aseară, cu aroma de cafea de dimineaţă şi îmi spun cu un soi de nostalgie: sunt copil, cu tot cu amintiri. Pentru că trecutul mi-e prezent în oricare seară de aduceri-aminte!

Un link spre un alt articol al unui prieten drag în urma unei scurte discuţii de aduceri-aminte cu o propunere la care aşteptăm amatori întru finalizare, cu bucurie!

emilianpal.blogspot.com

January 21, 2010

joc de-a culoarea...


miros de alge, plânset de scoici
şi jocuri prin noi şi ţărână
goi şi pribegi ne-alungă un rost
din casele triste, de humă.

când serile sunt toate la fel
şi construim castele din ceruri
chemăm stele la sfatul cu nori
şi vântul dureri să ne spele.

aşa trec secunde ca teiul cu flori
şi primăveri ca somn peste pleoape
mă-ndeamnă azi luna să fac din culori
drum peste valuri cu gânduri aproape.

January 15, 2010

Timp din timpul gândurilor


Când mă uit către Apus se stârnesc ploi nestăvilite. Când mut privirile spre Răsărit văd cum dor păsările în zbor de-atâta oboseală de mâine.
Cum trec zorile se ivesc de departe drumurile, se scriu spre mine scoţîndu-mă din neantul în care m-a vârât şirul de rânduri rimate anapoda pe sfoara creaţiei fără să ştiu că de fapt, păsările acelea cresc închipuite în imaginaţia mea, aleargă spre un sâmbure de adevăr pe când corăbiile încă nu erau rătăcite iar mâna dreaptă asezată sub cap nu mă adormise să-mi închidă pleoapele pânâ dincolo de nepăsarea umană a somnului.
La poalele marii, spuma se stinge uşor, valurile se-ntind până departe semănând aerul proaspăt în nările mele de la capăt de rând.
Uite o pasăre răstignită pe mici cuie, ca la disecţie, o văzusem sub un titlu cândva, i se spunea umbra pentru că trecuse dincolo cu aripile întinse cerşind viaţă dn cuburile de aer ale pamânului. Aici a rămas doar forma zborului rotunjită în urme de tălpi să le amintească oamenilor că pentru zbor nu trebuie musai să ai aripi ci îţi trebuie doar dorinţa.
Acum, probabil picioruşele ei cu trei degete subţiri descriu cercuri concentrice, vii, pe rânduri de carte într-o poveste care se termină cu a fost şi începe cu niciodată...Visam odată să am cartea mea de nisip şi-o pană de pasăre sa pot scrie, efemer, de ce sunt nori când ştim că dincolo e totuşi atât de senin.
De mult mă aşteaptă sirena mea cu ochi de codană rasfaţată în pagini de nuvele puse în taina paginilor ingalbenite de trecerea frauduloasă peste secunde, a ucigaşului de zile, Timpul să-i şoptesc povestea scoicii zămislite între hotarele lui a fi o dată cu fiecare fir de nisip curs dureros din ridurile Timpului.
Răsfoiam într-o staţie, o carte, Povestile mamei batrane şi trecătorii erau indiferenţi la pietrele de pe drum la fel cum sunt de fiecare dată când păsesc peste pragul casei. Şi ce?
Utopic vorbind, înşiruirea asta de gânduri n-ar avea nici un farmec dacă în cap nu mi-ar preumbla zeci de idei disparate în fâşii de eşarfe multicolore vândute sâmbăta la taraba unde se închiriază fluturi pentru marele carnaval al Zborului când o singură dată sărută lumina.
Şi poate că nimeni nu are o răbdare atat de bine prinsă în cuiele iertării încât să alunge cuvintele-mi dincolo de a tăcea pentru că de citit oricum sunt mai scorţoase decât pietrele cubice înşirate pe marginea trotuaului.
Mereu m-am întrebat de ce oamenii fug de timp, de ce nu au rabdare să poposească pe unica piatră din drumul lor, să stea la sfat cu ei înşişi. Mereu mă ascult şezând precum Gândiorul cu mâinile sprijinind fruntea grea de gânduri în locul unde nu se întâmplă nimic fără intâmplare.
De ce unele zile nu se sfârşesc cu noapte buna ci se sfârşesc în zori asteptând liniştea să vină, izbăvitoare peste un trup obosit.
Semiluni de idei, pânze de păianjen ţes în jurul gândurilor şi adorm cu pana în mână, scriind pe-o carte de nisip în calea valurilor - vină Timp şi mă roteşte în ore, dincolo de secundele care-mi mărginesc...nemărginirea!
Şi probabil că de aici încolo răsar stelele stăpâne peste întunericul prea întuneric...întotdeauna speranţa mea a fost o stea...acum o ţin în palmă şi stiu că ii e cald şi bine în ridurile mâinii de mâine şi găseşte culcuş gîndurilor...e-a mea! Ca şi punctul dincolo de care se insiruie cuvintele nescrise încă...

January 12, 2010

PARTE DE CARTE...DATA MAI DEPARTE

1.Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Semn de carte, nu-mi place sa fac răni cărtilor.

2.Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă “da” care a fost aceasta?

Constantin Ciomâzgă - Lucrarea

3.Citiţi în baie?

Nu.

4.V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă “da” care ar fi fost aceasta?

Despre profunzimea sufletului uman reflectată în fapte care nu ţin de concret.

5.Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

Nimic.

6.Care este cartea preferată?

Quo Vadis...deşi aş enumera mai multe e greu să alegi...

7.Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Da, cele pe care vreau să le înteleg mai bine si cele citite demult.

8.Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Uneori îmi imaginez OMUL - dar rămân la creaţie.

9.Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Da, îmi place, cu cine descopăr că avem cărţi citite în comun.

10.Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Fără motiv...sau dacă aud o părere despre favorabilă despre ea.

11.Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Cele citite când trebuie şi întotdeauna.

12.Care este locul preferat pentru lectură?

Comod şi de obicei port câte o carte la mine şi când am timp citesc - în autobuz, în pauzele dintre cursuri, aşteptând pe cineva, când călătoresc...

13.Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

În linişte este ideal dar pot citi şi când este muzică.

14.Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Nu mi se pare un md sănătos de a citi dar este o soluţie uneori.

15.Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Nu are importanţă.

16.O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?

Cunoaştere, introspectie, liniste...

Se dă mai departe Annei, lui Costin, Cristinei si tuturor celor care vor dori să participe.

January 08, 2010

Stejarul Sisif


Scânteie simt soarele suspină singur
Stinge sorbirea simbioza simţurilor,
Static scutură stupii secunde sedentare
Scânteie simt soarele, suspin simplu...

Sorb seva stejarilor, simboluri secrete,
Strigăt solitar sapă soarta, stângaci
Stigmatul sângerează sub stele
Sorb seva stejarilor, sămânţa-scânteie...

Se stinge seara, scâncetul scutură spini
Semiluna serii spune stingheră simplitate
Stăpânul scărilor singure sortite suişului
Sisif stinge seara, scâncetul seamănă secară.

Solitudinea secolelor sădeşte sâmburi seci
Spicele sfinţilor sunt smicelele speranţei!

foto . devianart

January 06, 2010

alean alb


e static şi totuşi atât de alb
încât printre firidele gândului
zburdă flori de cireş
la braţ cu fluturi treziţi
din somnul cel cu vise pline
de sori înflorit-au magnolii
atât de limpede era în ochii tăi
încât mi-am scăldat palmele
flămândă până la cina cea de taină
cu tăcerea făcusem de mult pact
să nu-ţi tulbure hotarele nerostirii.

o, da...strigătul trece prin mine
ca printr-o frunză de nuc degerată
primită în dar pe când copaci oftau greu
plini de promoroacă...

January 05, 2010

Timp străin plin de noi...



timpul e un străin plin de noi
înglodat în datoria către viaţă
unde e de fapt pânza de păianjen
pe care o ţesem înspre nesfârşit
împreună cu sorţii?

timpul...hm, suntem la milioane de ani distanţă de noi
şi totuşi atât de aproape
încât ne pipăim miraţi că din ziua de mâine
muşcăm ca dintr-un măr plin de păcate

mereu am ştiut că timpul creşte odată cu mine
plin de ore, bătrân peste fapte
din melancolia zilelor trecute.

cu un cuţit prea ascuţit
am scobit cu el lacrimile
şi le-am ascuns la rădăcina visului
să le facă dimineaţă
odată cu fecare geană căzută
mai aproape de Dumnezeu...

pândesc în continuare timpul
atât de plină de mine sunt
încât mă simt plină de El...

foto: deviantart

January 02, 2010

despre azi



farmecul începutului
scutur de pe umeri demiurgi
in flori de primavară
aşteptată
curînd serile vor fi la fel
îndoite pe o margine
de hârtie albă
ca o rugăciune cu tot cu amin
peste case pluteşte fum alburiu
urme de zăpezi sapă în orgolii
precum taie gheaţa fulgere albe
în gerul dinspre pădure.

pândesc himere întrupate
compun focului serenada căldurii
când nimic nu am a spune
despre azi...

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric
There was an error in this gadget

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...