June 25, 2010

puncte de suspensie


risipa de note, melodie trece prin mine
vezi? prind fluturii mai intai in privire
ca mai apoi sa ii trec prin firimiturile de ziua
imprastiate pe ceruri precum norii cu forme-diforme.

soldat de plumb de-as fi, as cere faurilor maini moi, de nisip
sa le cern adanc, printr-o sita din fire de iarba
dincolo de marginea zimtata a lumii asteia
neprihanita in fiecare dimineata precum o fecioara in somn.

ma inconjoara din toate partile puncte de suspensie
le-am pastrat din candela de la biserica
ard lujerii de ceara sa lumineze intrebarile
pana in adanc
asa vom sti ca pana la sfarsitul zilelor
avem de cautat raspunsuri intr-un desert
cu maini de nisip, cu rasarituri de o parte si de alta a umerilor!

foto: devianart

June 21, 2010

samanta padurii din mine...


















crestele munţilor vorbesc despre noi
primăverile se-nclină-n faţa păsărilor.
pe umeri îţi cresc aripi şi până la cer
nu mai e atât de mult precum scrie-n carte.
gândul lumesc înspre zări nerostite
mă-ndeamnă tăcerea să-ti traduc soapte
din florile de mai, tainele sunt ochii închişi
printre firele de ploaie
sunt altele, picături de mâine,
picături de pâine, primenite vorbe n-au rost,
rostul viului e să trăiască
greu, mereu, peren, fără adevărul adevărurilor
că mâine este şi azi, că peste ani va fi şi mâine
ce contează că ne-ndurerăm pentru fiecare creangă ruptă
când pădurea o sfâşie corbii
lupii nu dorm niciodată cu ochii închişi?

ridic mâinile spre cer şi dintre nerostiri cer
să nu mai merg pe spini în vise iar tu să-mi faci
noptile nestinse, cu foc ce arde ca o para
am alungit-o pe cand lucram
olar în ţinutul somnului fără vise de cristal!

oamenii nu mai ştiu care-i tipătul luptei şi care al focului
au uitat să trăiască iar inima lor e bucată de iască
dacă îmbrac trup de pasăre albă văd padurile de Sus, nu?
retoric întreb ca un măr verde, răspunsul e sămânţa pădurii din mine...

June 18, 2010

De ce se sinucid oamenii?



o întrebare mi-a scuturat verigile de suflet
într-un zgomot lung, precum un dangăt de clopot
de ce se sinucid oare, oamenii?
de ce pe morminte cresc primăveri fără suflet?
inimile sunt pietre, pietre pe fundul mărilor de lacrimi.
poate că între noi şi garduri sunt treceri de-o cruce.
mărunt plouă şi mi-amintesc de-un chip
împrăştiat în lacrimi precum seminţele de tristeţe
în gânduri...

astăzi, n-am zâmbet prin buzunare
şi asta pentru că unii oameni
au ales să pună între ei şi respiraţie
încolăciri reci, de fier, peste care nu se trece
nici măcar cu gândul, cu versul, nestinsul,
ci doar cu ruga celor ce-şi pun broboadele peste fiinţă
ca şi cum mortului i-ar fi mai cald
dacă într-o raniţă ar avea un ban, o lumânare
şi-o cruce din care să-şi facă...răscruce,
un semn că pe-acolo trece, din cînd în cînd,tăcut,
un om răspândit în amintiri precum florile de cireş
într-o primăvara fără de petale...

June 17, 2010

freamat de aripi





















m-apleacă uneori, paşii
pe genunchi am solzi de ore
răsucite limbi, arc de cerc neterminat.

printre oameni merg uneori îmbracată numai cu umbre
ca un vis, stăpână peste lumina zilei.
fiecare zi este o mască
mi-o asum fără urmă de snobism
pentru că ştiu că zilele şi noptile sunt ale mele
din atâta noian de frunze verzi!

cresc din pori, fire de prezent,
premiul pentru pierzătorul de cuvinte
sunt clovnii cu suflete de copil...
ştiaţi că zâmbetul clovnilor
este de fapt masca ascunsă-n pagini de ziare
de fiecare dintre oamenii care pentru un timp
au ales momentul de amintire râsul, râsul copilului din ei?

râd...nu-mi vine să cred câtă lumină se-apleacă peste mine
cu roadele cerului îmbobocite-n flori albe,
cu braţul plin, cu ochi închişi alerg prin viaţă
pentru o clipă cât un vis, vreau să cresc în mine
am catalige, zâmbet de clovn şi braţe cu flori!

oamenii ascut însemnătatea respiraţiei cu aripi
le cresc de-o parte şi de alta, a inimii
nimic nu-i întâmplător atunci când zborul îţi freamătă aripile..

June 14, 2010

copac din vremea lui a fi



mă cheamă copacul să îi stau sub umbre
să-i fac din minte jocul de culoare.
mă cheamă soarele să-i scriu o carte
să nu mai am nevoie de-atâta întâmplare.
mă cheamă umbrele să le arunc din mine
să îşi găsească alt stăpân
la mine-n suflet sunt tânguiri sau zâmbet
sunt zori şi uneori e linişte şi cerul mi-e senin.
când peste lume eu păşesc cu frică
mă scutură fiorul florilor de tei
adorm în somnul lor şi-n creştet
mă binecuvântează ploi din florile de mai.
copacul meu îşi creşte rădăcina
din seminţiile pădurilor de fag.
nu-i singur, îl sprijină chiar cerul
şi-n frunze pus-am doina mea.
în prag de casă, cu ochii de ferestre
privesc în zare, număr macii,
să îi adun în suflet şi să fac
pentru copacul meu, izvor de viaţă.

mă cresc azi, râuri de cuvinte
şi dintre sensuri cules-am rădăcini
aştept doar ploile să-mi spele
păcatele din riduri ce vor fi
adâncă mărturie că sunt copac
din vremea, din vrerea lui a fi!

June 04, 2010

Neîntamplata lume a întâmplarilor

Pentru Suflet Naiv - si nu numai, o postare de proza care am aflat, preluand-o de pe citatepedia, http://blog.citatepedia.ro/neintamplata-lume-a-intamplarilor.htm situl care imi gazduieste toate creatiile de proza ca a fost unul dintre cele mai citite subiecte pe anul trecut!

Ii multumesc, pe aceasta cale lui Lucian Velea, primul om care m-a incurajat sa scriu!


El: - Da… urcă!

Ea: - Ce?
El: - O rîmă urcă pe trupul unei frunze, mai sus de coada verde, agățată pe-o creangă!
Ea: - Aaa, o râmă? Păi, tu nu știi că după noile reguli gramaticale se scrie “râmă” și nu “rîmă” pentru viermele ăla mic care se-mpiedică-n frunze, primăvara?
El:- Ei, aș… dar de ne-ntâmplate vorbe ai auzit vreodată?
Ea: - Nu!?
El: - Să-ți spun: sunt acelea care nu se-ntâmplă pentru că… nu există! Nu există pentru că nu sunt scrise corect de omul care scrie corect cuvintele!
Ea:- Aaa… și atunci înseamnă că pot să inventez lumea cuvintelor… necuvinte!

El:- Da… vezi copacul ăsta din față?
Ea: - Da, îl văd!
El: - Are multe crengi crescute… întâmplător din trunchi!
Ea: - Mda… interesant de neinteresant ce este! Auzi? și dacă cresc, ce?
El: - Păi dacă cresc, atunci se întâmplă ceva!
Ea: - Ce!?
El: - Logic… cresc… asta se întâmplă!
Ea: - Mda… și care-i logica în tot ce privești?
El: - Niciuna…
Ea: - Și atunci?
El: - Și atunci, ce?
Ea: - Nu înțeleg un lucru…
El: - Care?
Ea: - De ce privești la lucruri banale?
El: - E simplu: pentru că le văd și pentru că se întâmplă… și se întâmplă chiar dacă nu le văd. De aia!
Ea: - Hm! Și ce… altceva mai bun n-ai de făcut? Cine o să citească tot dialogul ăsta banal cu întâmplări care se întâmplă?
El: - Cine-i sătul să citească întâmplări care nu se întâmplă!
Ea: - Adică?
El: - Adică… de exemplu: ai văzut tu timp care curge-n clepsidră?
Ea: - Da… ce, nu mai ții minte clepsidrele alea micuțe pe care le-am cumpărat anul trecut, că aveau în ele nisip care curgea?
El: - Păi, vezi? Nisipul curge, nu timpul!
Ea: - Da, ai dreptate! Și adică timpul nu curge?
El: - Nu! Timpul trece! Vezi, copacul din față încă are crengi crescute din trunchi!
Ea: - Daaaa… văd! (hm…ființa asta-i dusă pe lumea cealaltă înainte de vreme, cu mintea!).
El: - Îhî… e bine că încă vezi!

Cele două ființe, așezate, întâmplător alături una lângă alta, vedeau lucruri care se-ntâmplă. Banale! Ce dacă privești un copac căruia îi cresc ramuri direct din trunchi… este o întâmplare atât de importantă încât s-o spui tuturor? Se-ntâmplă dintotdeauna ca să crească, copacilor, crengi și asta pentru simplul motiv că se-ntâmplă dintotdeauna. Repetitiv, ca și un cuvânt repetat atât de des încât devine banal, atât de banal încât poeții îl simt expirat, prăfuit, comun încât își pierde sensul… devine vid, el, sensul. Așa și copacii… cresc atât de banal încât își pierd sensul în lumea celor ce văd atât de mult incat este trecut cu privirea ca si un obiect care face parte din decor de la inceputuri. Da, ca si la „obiectul” nas care face parte din „decorul” feței, chipurilor umane.

El: - Ce a trecut timpul de când s-a-ntrerupt dialogul…

Muțenie…

El: - Ei, ei, trezește-te! Vezi copacul?
Ea: - Lasă-mă, lasă-mă… se-ntâmplă un vis acum… ce frumos… ahm… da, da, îl văd… știu ce o să spui… încă-i cresc crengi din trunchi… mda… o să văd că sunt ocupată acum…
El: - E lumină?
Ea: - Este… multă!
El: - Asta pentru că s-a-ntâmplat!
Ea: - Ce? Ce mai vrei? Da, zi… mi-a fugit visul în neîntâmplata ta lume a toate!
El: - Nu mai este… l-au tăiat…
Ea: Ce? Copacul? Oooo, și noi la ce mai privim?
El: - Locul lui… și acum începe lumea neîntâmplată!
Ea: - Cum?
El: - O întâmplăm noi! Vrei?
Ea: - Îhi… măcar cu atât îi mai suntem datori copacului… să-l întâmplăm acum când… nu se mai întâmplă să-i crească crengi din trunchi!

June 03, 2010

substantiv fără majusculă




















Uneori refuz categoric să-mi răspund!
Stii, suflete, nu mă mai striga atât de tare!
Uneori tăcerile vorbesc mai mult decât cuvintele
La asta ma gândesc atunci când mă întrebi
de ce măştile oamenilor au forma chipurilor?

Alteori, mă îmbracă pe dedesubt, păsările
într-o nepăsare la graniţa dintre plăcere şi durere.
Vreau să zbor dar mă ţintuiesc paşii pe pamânt.
Cu gust de ţărâna-mi va fi dejunul în acea dimineaţă.
Acum, închid ochii şi ridic o cortină de sânge.
Ca la teatru, mă privesc, mim cu zâmbet de clovn!

Rar ma îndoiesc de dimineţile pe care le repet obsesiv
cu câte-un răsărit înfiripat din aburi de cafea.
Construiesc, din cărămizi, pereţi pentru case neterminate
pe care le dăruiesc cu ochi trişti, familiilor fără tată.

Niciodată nu te întreb, suflete, de ce mă pui să scriu.
Păstrez intactă, întrebarea
pentru atunci când ma voi duce sa mângâi răsăriturile
iar din mine va ramâne povestea cu a fost odată.

Până atunci, fă-mi păsări din aripi de litere,
păstrează virgulele pentru cei ce vin după mine,
substantivul fără majusculă, fata cu întrebări fără răspuns...

Alt eu fără oase


Uneori am senzaţia că tin cuvintele închise precum o nucă.
Respir aerul cu profunzimea unei frunze verzi
în neclintitrea umbrei strânsă pe sub pietre
din fiecare colţ în care au rupt-o vânturile.
Pluteşte printre gânduri într-o drămuire a sensurilor
pică lângă scaunul din odaie.
Din ea curg oase
rămasă mărturie a oamenilor care s-au luptat cu timpul
până când orizontul i-a înghiţit, promiţându-le nemurirea.
Ce amăgire!

Ploile au intotdeauna nevoie de rodul cerului
să nască alţi oameni din pământul afânat de brazdă.
Balenele stau la locul lor, în apă,
după ce au rodit din oameni însetaţi. La începuturi!
Ce nebunie!

Cuvintele...n-au nici un sens dacă nu curg în vene
precum sângele. Ba da, am stiloul cu sânge de cerneală...
Plec în pântecele marii, acolo apă-i tot Cuvântul!
Vântul mă găseşte să-mi promită cu umbre rupte
că dincolo de orizont m-aş îmbrăca în alt eu fără oase...

foto: devianart

June 01, 2010

Prea mult timp..


" - Să ne înţelegem de la început: mie nu-mi plac poeziile tale pentru că au prea mult timp în ele şi nici nu înţeleg ce scrii!
- Nu-i nimic...am un fan mai puţin, asta e, ce să fac acum?"
......................................................................
Peste vreo două ore, pustoaica cu părul de culoarea spicului de grâu, cu dinţii ca nişte bobiţe de fasole, inegale şi gropiţe în obraji mă declară ferm şi fără dreptul de a spune NU: "frizera mea personală".
Mi-am castigat dreptul pentru că reuşisem să-mi "spăl" păcatul că nu am făcut-o să înţeleagă nimic din ce scriu, împletindu-i o coroniţă spic. Încântată foc şi admirându-se în oglindă, zâmbea cu o puritate până la cer şi înapoi!

La finalul vizitei îmi spune serioasă:

- "Stii, te rog să-mi faci o poezie. Dar fără timp!"...
Îngândurată, am plecat spre casă hotărâtă să mă răfuiesc în continuare cu Domnul Timp deşi nu place. Mai ales copiilor...

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric
There was an error in this gadget

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...