February 26, 2011

În Ziua Moşilor de Iarnă




Ceasornicul s-a oprit la jumătatea orei, pauză de linişte.
Mâinile conturau ideile ignorând ţârâitul telefonului.
În hol era frig şi pe cărări erau munţi de zăpadă.
Venisem din oraşul spre care mergeau, în convoi, bunicii
să ducă nepoţilor, sarmale şi lumânări aprinse de Moşi.
Cănile cu vin le lăsaseră la poarta cimitirului
de sufletul morţilor neştiuţi şi plecaţi fără lumânare din lume.

Realizez cât de mult zgomot fac uneori oamenii.
Ideile tremură-n maini precum cercuri rotitoare de ape.
Unde te duci, ţâncule, aşa plin de promoroacă?
 Ai canon să faci cărări pentru florile de gheaţă ?
Ai grijă să nu tulburi zborul îngerilor de la sfatul cu Moşii de Iarnă!

Mă duc să mă rog pentru mama şi fratele meu!
Sunt în spital “la Italia”, fratele meu e bolnav.
Are mânecile hainelor lungi şi privire senină.
Mă încovoaie-n suflet de milă,
ochii rotunzi
mari
albaştri
cât cerul exilat într-o cană de lut pictată cu grijă.

Mâinile se-ntorc obosite în poală.
Aşa zăboveau femeile în clipele de linişte absolută
când pruncii dormeau  stăpâni peste Ţara cu Vise.
Focul ardea în sobă, aburul pâinii învăluia oamenii
în timpuri cu munţi de zăpadă printre care erau gulliveri
în ţări cu pitici,
cu elfi,
cu îngeri.

Cealaltă jumătate a orei o prefac în lumină.
Din gânduri ard lumânări.
În vechiul cimitir las morţilor, troiţă,
o farfurie şi o cană
să-si odihnească sufletele pe cărarea florilor de gheaţă
în Ziua Moşilor de Iarnă.

foto: vikeftimie (devianart)

February 25, 2011

prin Om strigă pasărea


prin om strigă pasărea
scrie din când în când cu penele pe asfalt
scâncetul picăturilor de ploaie
naşte iarba pe ochiuri de pământ
iarna cu ghete mari nu lasă urme pe zăpadă
crede că oamenii vor uita calea timpului
amarnică amăgire
dintre toate cântecele îl aud pe cel al păsării albe
trist
rostogolit
zaruri
în palmele mele din care cresc  pomi
am ales să fiu bucată de pământ
îngrop doi pe doi poezia
filă cu filă
nu o mai las în lume
ghemotoace de hârtie pe umeri de sisif anemic
o cresc
în pomul în care iarna vine şi apoi pleacă
cu ghetele ei amăgire de timp
firesc  
aşa cum stau de vorbă cu tine

February 18, 2011

Fata verii

Mi-era dor de FATA VERII - un articol scris de doamna CEZARINA ADAMESCU http://ro.wikipedia.org/wiki/Cezarina_Adamescu 
pe cand începusem să-mi vând sufletul, Cuvantului, vers cu vers.
Doamna Cezarina m-a primit în sufletul ei mare, cât un ocean de cuvinte de mare, persistând în a mă sfătui mereu şi mereu, să scriu...să scriu atât timp cât sufletul îmi cere Cuvântul ca tribut pentru fiecare suflu.


Fata Verii am rămas de atunci şi am adus cuvintele aici, să le am aproape de suflet.


Vă mulţumesc, Doamnă a Cuvântului!


În marea galbenă „despletită de pletele verii”, o copilă aleargă să culeagă îmbrăţişări de la spice, din lamura grâului.
Ea speră să afle, nu graiul necuvântătoarelor din poveste ci, graiul pâinii, graiul acela aburos, reavăn şi abinemirositor şi miezos şi cald şi gustos şi săţios care o îmbie să asculte „şoapta pământului”. Nu, nu se sperie nici de„obrazul pământului ud/ înăsprit de zdrenţele ploii”, pe care-l mângâie cu palmele de catifea.
Apoi se îndepărtează „fluierând prin pădure” – plângând verde pe trunchiul unui copac plin de răni „de la naşterea frunzelor”.
Dorul ei nu e rană, „amintirea nu e o lacrimă tristă”. (Când o să mai ştiu oare).


Dar pe unde nu hoinăreşte copila aceasta nurlie? „Pe cărări celtice”, fluierând a dorul de acasă, răscolind mirosuri în flori de castan, pre când „întunericul moare/ într-un ochi de oglindă.”
Ce caută? Ce vrea fetiţa în ştanţele „cu formă de talpă?”

Desigur, mărturiseşte fata verii: „caut paşii timpului în mine” (Cărări celtice). 
Da, pe cărările verii, „când rana galben-a frunzei/ valsează în ultimul pas al toamnei” – ea  strigă şoptit:
Voi acoperi privirea/ cu urmele iernii din mine” (Catren).

Toate cuvintele îi sunt de folos şi de spăsenie. Dar ea jinduieşte la „clipa împietrită-n sărut”.
Iat-o cum  lunecă pe plaja pustie „în lumina prelinsă-n cristale de nisip”.
Nălucile îşi ţes „umbra din soare”, „în aripi de păsări”.
Parcă-i vulcan această crăiasă a verii, cu „lava topită de suflet”, vrând la rândul ei „să topească pietrele lumii” (Clipă împietrită-n sărut).

Dar câte nu aflăm despre minunata poveste a fetei verii!

Pe roata Carului Mare” unde înfloresc muşcate „din amarul pământului”, ea naşte-n priviri o amintire, ori „oseminte seci de amintire”, chiar „atunci când fluturii/ mai sărutau încă lumina zorilor/ cu ultima patimă/ a celor rămaşi/ dintre oameni,/ stăpâni pe-o coroană/ de spini” (Coroana de spini).

Şi iat-o din nou „Când Prometeu încă mai caută amnarul şi cremenea într-o zi/ între răsărit şi asfinţit”.
Ea vrea să afle „De ce frunzele sunt verzi şi nu albastre?”

Şi chiar le închipuie albastre şi atunci „lacrimile cerului” se risipesc „pe un trup albastru de frunză crezând că se naşte în alt cer”.
Dar ce nu face crăiasa verii cu bagheta ei fermecată din creangă de-alun!
„Cu toate întrebările adunate în privire” şi cu răspunsurile strânse în pulsul inimii „de ce oamenii uită să trăiască pentru ei înşişi şi trăiesc pentru cei din jurul lor?”

În periplul ei „pe margini de gânduri” – ea „descuie uşi ferecate ale adâncului – mai adânci decât limpezimea cuvintelor” şi se aşează comod „la sfatul minţii cu sufletul”.
Pe „Drumul sufletului” – fata verii aude „huruitul greu al carului vieţii”,cum „se poticneşte într-un potir tainic rămas de la Cina cea de Taină, înrămată într-o icoană exilată în pustnicie”(…) „Este Chivotul încrustat în potir!”

Dar câţi „oameni exilaţi în trupul timpului” – nu întâlneşte pe „o cărare pe care paşii se măsoară în secunde!”
Fata verii cumpără şi vinde „bucăţi de suflet”, „abia străbătute de pulsul trăirii, îmbrăcate cu zdrenţe de sentimente”. Şi aceste „bucăţi zăcânde în coama netrecerii timpului” – spune crăiasa verii, „le-am acoperit cu ultima suflare, creştineşte, cu balsamul celui din urmă amin”. Dar, nu numai atât, ci, „arzându-le apoi în  incineratorul alimentat cu flăcările lacrimii”, le purifică din suferinţă în amintire, spulberându-le cenuşa către câmpiile Elizee ale trecutului fără viitor”.

Fata verii cu păr răsfirat în lanuri aurii, adună aceste bucăţi de suflet în traista sa fermecată, „într-un puzzle cu chip de inimă” – care apoi „vor urca spre Tatăl, pe aripile ultimei suflări eliberată de fiinţa-mi”.
Apoi, această năstruşnică fată spune: „M-am împrietenit cu un gând, răzleţ fulger de gândire care îmi şopteşte că mi-au rămas agăţate cu frânghii şi o sută de noduri de arterele brăzdate cu clipele trecerii, o portocală, un măr şi  nucă, vestigiu dintr-o vară de acasă”.

Dar ce dulci sunt verile de acasă! Mai dulci chiar decât „coacerea între răsărit şi apus a portocalelor prezentului în care a rămas  captiv soarele” (Fructele timpului). Şi fetiţa verii, aidoma sorii soarelui cu ochii spre Astrul Stăpân, rătăceşte „pe poteca netedă de cuvinte-bolovani sădiţi dureros în târziul fiinţei, când mă întorceam pe drumul plecării cu ochi miopi de-atâta viaţă scursă prin artere pline de amintiri”.

„Mărul, portocala, nuca” – în traista fermecată şi bagheta care preface totul în aur de raze, în aur de grâu, în pulberi de lună, în aşchii de stele, în aur de petale de răsărită.
Şi sufletul meu în inima naturii, în crud-verde, răsărit-orange (…) în aşteptarea culorii apei în irişi, a culorii macilor în inimă, culorii ierbii în fiinţă, în verde sângele copacilor tineri cu fiecare primăvară, bătrâni cu fiecare toamnă”.

Da, „natura creşte în om precum omul creşte în natură”. Şi „din nou Timpul care trece prin… ceasornicul cu mere, portocale, nuci, în locul cifrelor care alunecă în a fost…este… va fi…întâmpinarea timpului, unicul însoţitor pe cale…credincios… tăcut…trecător…” (Fructele timpului). Şi mai departe, crăiasa spune: „Strâng cu privirea cioburi de răsărit uitate pe retina orizontului ca icoană vie.”

Apoi fata verii din nou aleargă „după un pantof pierdut de-o cenuşăreasă evadată din altă poveste”. Aleargă, aleargă, „către o zare”să cucerească „o ultimă redută a unui vis rămas străin de univers.”
„Mă cheamă, albastru” – „o  scoică” – spune fata, „să îmi dea de ştire că o sirenă a adormit în  pădurea de alge pe malul unui râu banal de albastru…”

Să ne aşezăm în hamacul de petale precum Degeţica, ori în bărcuţa din coajă de nucă şi să ascultăm povestea crăiesei: „Am îmbrăcat ultima cămaşă cu amintirile unui înger pe care l-am dăruit chemării unui copil, l-am pus împărat peste cuvinte şi lacrimi iar eu am rămas pe malul râului care plânge în litere roşii, să desfir firul nopţii către dimineţi în care îmi răsar încă aripi de înger, până-ntr-o zi” (Gânduri).

Ce frumoasă poveste  ne deapănă din caierul neprihănirii, fata verii! Ne poartă pe tărâmul ei galben şi verde şi azuriu şi ne îndeamnă să fim iar copii alergând, atunci când ne cheamă albastrul… Ea doreşte „a trăi odată cu/ învierea soarelui din  noapte” (…) „în zvârcolire de pleoape…/ rostogolite roşu/ pe cale de maci…” (Maci). Şi în timp ce: „meduze mişcă malul/ menuetul mistic/ măsoară melodios/ momentul mişcării mareei…” – „minutele mor/ mistuind minutarul.” (Marea  maternă).

Fata purtătoare de doruri, îmbrăcată în dor şi-ntr-o „veşnică clipă uitată într-o scorbură când pădurile încă mai miroseau a verde” (…) „Mi-e dor de drumurile din mine” – spune crăiasa – „Care toate duc către ţărmul mării lângă un far abandonat de tăcerea ruinelor atât de grăitoare, cu fiecare cărămidă uitată din vechime ce se profilează cu umbra crescută din soare către margini de ţărm scăldat  de ape” (Mărturisire).

Ea ştie: „Nemărginirea sufletului (…) încape  doar într-o lacrimă,  că firul de nisip al clipei va rămâne pandantivul trăirii cu imaginea amintirii şi atunci voi fi poate doar lumină…din Lumină…” (Mărturisire).

Priviţi-o, e ea, fata verii: „astâmpăr de dor de trăire/ în oseminte crestate de tăcere” – când mărturiseşte: „Nu ştiu să mă chem cu nume uitate,/ nici orizont de trăiri nu ştiu să chem în priviri./ Mă opresc la o răspântie de drum pietruit/ agăţat de o  troiţă, lângă un câmp/ adunat doar în maci.” (Nume uitat).
Şi dacă nu e de ajuns, mai  aflaţi: „Mai simt încă/ briza din aburul mării/ cu gust sărat de valuri/ crescute în…sau poate… din mine…” (Spinarea lunii).

Ea nu e singură, are o însoţitoare fidelă: „Zâna mea de marmură albă decupată, pleacă să cutreiere cele şapte minuni ale lumii. Coloana Infinitului priveşte spre ele şi îmi promite gânduri timbrate în alb, după o lungă meditaţie la Masa Tăcerii./ Zările se descos de nori,  melcii au evadat către un petic de cer colorat verde, iar eu ghicesc în firimiturile rămase către dimineţi cu două răsărituri.” (Şuetă abstractă de primăvară).

Dar, aţi ghicit. E vorba de  Vara alegorică,  alegoria verii, care „în freamătul frunzelor – gânduri ce aduc a zumzet de albine încolăcite în jurul unui refren galben precum ceara şi curgător ca mierea cea miere, răpită florilor în dimineţi cu raze din soare prăbuşite arzător pe obrazul de vară al pământului”. (Vară alegorică).

E ea, care spune: „surprinsă de  geană de lumină m-am cuibărit în sfârşit în scorbura inimii tale cu un oftat prelung ca un monolog fără sfârşit, crestând aşa, într-o doară şi  fără motiv, timpul cu fluturii care mai au totuşi aripi când sărută lumina şi mâinile riduri săpate de fire de nisip ale timpului, când…”a fost”…devine „este” şi când „va fi” va învia din amintiri”. (Vară alegorică).

Cum, nici după toate aceste descrieri din vârf de penel şi de pană de gâscă de aur, nu o recunoaşteţi?

Bine, văd că tot eu trebuie s-o prezint: e ea, poeta şi prozatoarea, fata cu nume de cântec, fata verii, MIRELA NICOLETA HÎNCIANU (TONIŢĂ).

Galaţi, 6 septembrie 2008
CEZARINA ADAMESCU

February 17, 2011

povestea norului cu un singur cer


Azi vă vorbesc despre povestea norului cu un singur cer pentru că se săturase de el. Privea în jos că era mai frumos şi stelele îi păreau fără figură ele, sărmanele. Le plecaseră colţurile la plimbare că erau şi ele rupte din soare. Norul, rebelul, se risipise în picuri de ploaie, ce hrăneau fire de paie şi-l adormeau în zgomote din pâraie. Uitau să se evapore dintr-o eprubetă cât un nasture şi norul se mistuia până la cea mai indepărtată dâră de stea.

Cerul lui era unul singur, purtat de vânt cu o eşarfa drept legământ. Pusă la gâtul unei fete, cochete, nici geana nu o mai putea ridica, de sete. Norul se topea tare cu dorul agăţat de poveştile de prin lunci fără sare. Privea la fată, şi-atunci cerul lui era strâmt ca o pereche de mănuşi  cu un singur deget, de pluş. Se gândea cum să dea apă la moară unor păsări ce zboară să-i fie martor atunci peste văi peste lunci la ploaia cea mare care să-i alunge plictiseala în zare.  Nu ştia nici să plângă îi era ceru`-ntr-o dungă, curcubeul se-nchise-ntr-o floare dintr-o culoare. Vântul hoinărea pe-ndelete printre plete de fete. Prin vazduh era prea linişte pentru nişte lupte zilnice. Nici zi nu era până spre miazăzi dar parcă nici noapte peste cărări pline de mere coapte. Doar norul sta într-un loc, lipsit de formă de tot şi trist precum vata de zahăr topită-ntr-o floare de zarzăr.

Dintr-o clipă în alta cioplite de timpul chiar cu dalta păsările-i aduc cu alai, o veste: s-a inventat o poveste în care un nor poate avea mai multe ceruri dar suflă peste ele veşnice geruri. Acolo-I frig şi năpastă, mai bine c-un cer să nu las povestea anostă că simt frigul din litere parc-ar curge din cratere.

Trebuie să scap norul de plictiseală să nu vină peste el ceară mai specială să-i aducă ceruri o mie şi ger cât să-ncapă-ntr-o lume lălâie. Adun repede de prin păduri frunze de scris pentru muze, păsări strig printre buze cu forţa aduc fire din pene de struţ şi până la nor ridic scripeţi de zor încărcaţi cu de toate să-i fac pe plac şi să îi pese de şoapte, de pere coapte şi fete cuminti, picăturile reci şi de buze fierbinţi.

C-un alt strigăt adus-am vântu-napoi să se-ncingă picăturile de ploaie de soi, stelele să-şi găsească colţurile toate şi de-atunci norul râde pe spate. Poveştile lui şi copiii cuminţi adorm în seri cu vise cu prinţi. Picăturile cad pe ochiuri de flori şi-apoi urcă în aburi înapoi pân` la nori. Acum sunt la plural că se ştie, norul făcuse şi el o petiţie la mai marii administraţiei cerurilor să dea în chirie, largi orizonturi de pălărie şi vecini să aibă de treabă de la unul la altul se-ndeamnă când fulgerele nu-s prea răzleţe şi pe cerurile lor sunt prea-ndrăzneţe.

Aşa se-ncheie povestea cu dor, hai mergi să dormi: somn uşor!
  

February 16, 2011

căutările sapă în oameni



umbrele capătă forma de cheie
în oameni există porţi
vin norii se închid pe dinăuntru
numai furtunile sunt primite
adunate cu sfoara
precum lăstarii de vie 
să nu rănească ochii

priveşti către soare
în după-amiezile fără vânt 
fără cuvinte dor de umbre

tălpile au forma uşilor
dacă oamenii le-ar trânti 
s-ar încuia înapoi de gânduri
i-ar da de gol scândurile 
pe care zgârie neputinţa
nici soarele nu mai are raze inegale
toate sunt egale cu misterul

căutările întotdeauna ne apropie de umbre
cu tălpile săpăm doar semne de întrebare

February 15, 2011

liniştea mâinilor tale


ninsori  îmi erau  cuvintele peste frunţi de zăpadă
creneluri pentru inimi de piatră încalzite de soare
cu mâinile, imaginam păpădii rebele din fulgi
mă ţinea în viaţă învelişul verdelui de sub ape
înfăşurat pe dureri păstrate-n cutii de oase.

în liniştea crescută ca o paine, din căldura mâinilor tale
am uitat să mai fiu rob în tagma celor care tac fără vină
n-am vrut să mai chem păsări să mă hrănească,
să-mi golească de sens frazele amorfe ale libertăţii!

azi ninsorile par atingeri din care cresc vise
mâinile tale prefac  în ploi albe, fulgi de păpădie
pe chip îmi vânezi tăcerile cu mâini febrile
a dor de viaţa-ţi miros degetele, a linişte îmbrăţişarea
zvâcnirea tâmplei îmi spune aievea că iubirea e vie!

foto: devianart - Holy Anna

February 02, 2011

Buburuza Zuza


Buburuza  Zuza avea pete cochete, negre şi mândre pe-o rochiţă cu umbre. Printre suratele ei era o floare de tei, îi era dragă foc pentru-al  ei mijloc. Subţirică şi mândră, Zuza-i plăpândă, precum floarea de mai din grădina de Rai, dar cam tristă e, vai! Volanaşul cel mare, dinspre poale se pare, s-a agăţat într-o frunză şi-a prins culoare cam verde, nu rimează dar merge. Cum să iasă în crâng, biata de ea, aşa zdrenţuită şi pe deasupra-nverzită? O să râdă păsările în triluri pline de culoare, ea o să fie fadă şi-o doare!

Sunt zile întregi de atunci, mă gândesc cum să colorez niste dungi, aproape la fel cu bulinele ei, să-i cârpesc eu rochiţa, eu, floarea de tei. Nu am culoare decât verde şi alta gălbuie prezentă pe frunze... şi-o cărăruie.

Of , tare-s necăjită şi rău tare-mi pare, că Zuza se ofileşte-ncet, ca o floare! După multe ore, cam inodore, mă trezesc c-un gand, că mi se prinde în rând: s-ar putea ca primăvara să aibă-n debara priviri mai rotunde sau buline cu funde. Mă duc repejor să caut de zor să scap de la pieire o zână-n devenire, buburuza mea dragă, cu plânset de fragă şi roşu-n obraji precum haine de paji.

Printre rânduri de carte caut sensuri deşarte poate litere roşii să-mi descoase cireşii când fac boabe de-o şchioapă, am nevoie de soare, acrişoare, să le coacă din vreme să le pun ca pe steme în volănaş buclucaş. Scriu versuri şi scriu, multe la număr, nici nu mai ştiu, să plătesc primăverii tribut să-mi aducă darul ştiut.

Chem ploaia să vină să-i deschidă cortină de picuri reci din înalturi să nu-mi uite în salturi că am şi eu o durere, Buburuza Zuza îmi cere, o pastilă de am să-i aducă cu calm să reziste niţel să vină spre seară formele rare colorate în roşu, i le repară Moşu`, volănaşul cel verde ce încă se pierde într-un biet fluture departe-n pădure.

Obosită chiar peste poate şi-apoi cam târziu, într-o noapte, am răscolit prin minţile toate, printre diferite nuanţe şi-am găsit într-un punct, semnul rotund, culoare de Zuză să-i fie de muză potrivită chiar ei, de la floarea de tei. Uite la Moşu`, cel cu reproşu`, plecat-am pe întuneric să-i dau alegoric, să-mi croiască o parte roşie, poate, pentru rochiţa de gâză, numit-aşa: buburuză! Cu foarfeci şi raze din soare, să îi dea o culoare, Meşteru` mare a făcut prinsoare cu mine, plăpândă, că o să-i ajungă de-un petec să pună pe-o haină străbună că altfel se ştie, rămâne-n cutie primăvara, nu vine făr` alai de buline!

Întins plecat-am la ea, am înghiţit o ghilimea, am mâncat cateva puncte, din cele rotunde, printre fraze, cuvinte ce-mi stau ca un dinte, găsit-am pe Zuza stătea, Buburuza, la fereastra de suflet, m-aştepta într-un zâmbet, să-i vin cu solie, să-i fac în aprilie, rochia nouă să iasă pe rouă să strige dimineaţa ca să plece ceaţa, să vină soare peste ponoare şi flori peste lunci şi să fie atunci bucuria cerurilor în dansul greierilor!

Buburuza Zuza are pete cochete ca la-nceput de poveste, e frumoasă şi rară, totu-nfioară prin pădurile verzi, prin câmpii şi livezi,  mă cheamă la joacă şi-n copilărie mă-mbracă! 

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric

National Geographic POD

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...