April 29, 2010

pace si-mi tace

ruga mea e catre o dimineata
cu flori de ceata
in jurul meu se-nchid dureri
in suflu de paiata
la polul opus se nasc amagiri
cu aroma de izma creata
zi-mi tinara ca nu ma supar
sap riduri pe-aratura de  viata
respir doruri de verdeata
nu spune ca plang pe cale
pietre si-un cal pe tabla
vestale
nutresc amputari de cuvinte
cand marile sunt la radacina
stejarului. plange in grinda
a jale.

zabovit-am pe randuri de carte
cafeaua nu stie sensuri, pace
si-mi tace.


April 28, 2010

semn de unde incepe sensul


maine voi fi daca vreau
sa fiu
o floare
ofilita
intre pagini de carte
cu litere pasnice, batrane, rotunde
pe strazi clipeste lumina in balti
semn ca resturile de retina ale timpului
isi cauta, palide, adapost intr-o luna
amarnica amagire
amorfa atipire
curand muntii nu vor mai tace
le va exploda verdele pe sub aripile de pin
cu dintii apuc arc de cer
sa aprind in pesteri corvoada de lumina
cusuta de-albastru pe-un infim vis neconsumat
din ceata cugetarii rasare un gand ca un turture infipt direct in inima
mi-au spus ielele ca inorogii mor
daca vad oameni cu palme captusite cu nori
iar in priviri li se ratacesc
amanuntele luminii, dispersate-n culori...

pun semn unde incepe sensul...

April 26, 2010

fruntea de langa idee


intotdeauna mi-au placut
merele
cercurile
lunile
pline si clare asa cum sunt respiratiile
adanci, fara spusele mele sau ale altora
pasarile sunt rotunde, alegorice pentru ca din zborul lor
maine ii va creste un vis copilului care n-a dormit niciodata
cu fruntea langa o idee pe cand era nenascut iar mama
ii spunea prunc. rotund, cinstit, alta ecuatie nici ca exista
desi fiecare existenta este un amanunt dintr-o mare plina de amanunte care curg,
curg rotund pe-un pamant nereu altul
mereu acelasi. nu-mi trece, timpule,
pe langa mine creste verde pana la varfuri
nu vezi ca sunt mai cu radacina decat
pasarile?

April 22, 2010

SUNT


Disecţie de cuvânt
disecţie lui SUNT
Stindardele luminatelor porţi
Unde închid pleoapele
Nu e lumină, e teamă de - aproape
Tac şi-aduc martor, scânteia

reiau cuvântul

Sunt plânsul din cer, sugrumat,
Sunt frunza de sub pâmânt, agramat,
Sunt negura de vreme-n creştet, culcat,
Sunt doar cuvânt căzut într-un cuget
Sunt eliberat!

April 19, 2010

sa vorbim!


stiu ca sunt ghem de ata rosie destramata la gura sobei
pe cand Soarele se scalda intr-o pana alba de creatie
inainte de a face Dumnezeul, Lumina.

printre mine de ieri, eu de astazi si fiinta de maine
se preling liane de zile lipite cu ata rosie
se topesc raspunsurile in inima precum otelul in cuptorul
in care fierb urzici dupa ce ma dor mainile de la cules
ma gandeam la mama, intre masa de pranz si cea de la miezul noptii
dupa ce am luat Lumina de la biserica stateam nedumerita
ma frigeau mainile de-atata cearta cu Timpul, nu vezi ca vine noaptea
oare vreau sa ma trezesc mai bine crezand ca e dimineata?

aud pasarile, sunetul izvoraste din timpane, curg lichide, strigatele
orbii vad intunericul precum noi, Lumina
a fi sau a nu fi orb intr-o zi in care curge prin toti porii
senzatia de om, fiinta de a fi, dorinta de a impleti cararile
in doua, in trei, in fire inegale, ilogice, irepetabile
ca poveri carate in spate de sclavii inrositi de firele de nisip
niciodata Timpul n-a pierdut razboiul cu omul pentru ca bataliile
se duc atunci cand fluiditatea trupului curge in forma bizara

clepsidrele intotdeauna vor fi oameni tacuti in forme de sticla
sa vorbim!

April 18, 2010

Magnolii cu semn de întrebare


Redingota e un cuvânt
cu un semn de întrebare?

Fructul oprit al pântecelui
e un măr ca un semn de mirare!

Rozmarinul e cu miros
şi dă în noi sens de căutare.

Doar pământul are spinare de floare?

Vine inima, încondeiază venele
pe trup, în roşie culoare!

Mâine, magnolii, marsupiu melcilor
mirosul mugurilor mestecă mere...

Cuvântul e cuvânt dacă nu-i pun zăvoare
Ridică-l la ochi şi-acum mergi la culcare!

Copil din florile primăverii


Mugurii de floare au ochi
am văzut eu cum îi năşteau
albinele cu aripi împletite în culoare.

Mai târziu am văzut primăveri
odată cu florile de măr
am mâncat mere iarna şi din ele
mi-au crescut ochi
pentru creştete de vânt.

mângâiam lângă trunchi, un cuvânt,
proaspăt, chipeş, inventat de mine
făcuse dragoste cu rădăcina

şi

lângă copac,
lângă copac,
era un copil din flori
cu chipul meu
încrustat în pântecele primăverii.

April 15, 2010

Trec primăveri



nu vezi câtă tăcere e în jur
şi cum pe garduri înfloresc doar pomii?
petale-adun de jos ca într-un coş
mă-ntreb: de sunt veşnice întrebările
şi niciodată nu vreau să descos?

acelea despre caii verzi de pe pereţi
le desluşeam pe când eram copilă
azi amintirea are-un rost
cum are filă după filă
din cartea neştiutei mele sorţi

pândesc după-nţelesuri o lumină
e inima-mi o veche ţestură
mai simt că trec prin mine primăveri
le strâng din doruri şi le cer
ca sărbători...

au înflorit magnoliile
adus-au cu ele taina cerului...

April 13, 2010

Muguri de floare


cand eram copil aveam o floare in gradina bunicii
un trandafir cu petale de copilarie, culegator de vise
din somn cu pitici simteam mireasma diminetilor
cati oameni au murit de-atunci...
peste ei crescut-au morminte cu flacara Blajinilor
dintotdeauna am stiut ca fiecare om are floarea lui
ii creste din suflet cu buze fragede de dimineata
cuvintele incoltit-au pe cand eram de-o schipa si-acum
le caut in amintiri ca pe frunze de lamaie intre file batrane.

inca mai tin un pui de floare la tample pentru atunci cand
imi vor creste flori de primavara cu fiecare an ce sta sa treaca
peste timp vom la fel, cei de azi, cei de maine, cei de ieri
diferenta dintre oameni e doar mugurul sanului din care beau
laptele pentru radacinile florii din gradina bunicii...

foto: Costin

April 12, 2010

Ne-plâns


uneori simt că-mi cresc pe spinare solzi de copac
frunzele uscate-ale păcatelor de cândva
poate că sunt urme de anotimpuri
dorite spre trăire de strămoşi scoşi din firea lucrurilor
cu netimpul.

alteori mă dor lacrimile nenăscute
pe-obraji peticiţi cu prezenturi fără noimă
poate că sunt explicaţiile incerte ale sufletului
pe când nu ştia că plânsul îl îneacă, izbăvitor,
într-o mare cu limanuri departe de lume.

câteodata ridic privirea spre ceruri
ca şi cum aş privi irisul Demiurgului
poate că acolo sus, Timpul este radacina tuturor
secundelor prinse ca ace de siguranţă
pe haine nenăscute de piele, trupuri de nori.

întotdeauna însă am îmbrăţişat primăvara, copacii,
am prelungit astfel, mâinile
să culeg de pe obrazul cerului
lacrimile neplânse pentru copiii de pământ
care-şi destramă trecerea cu fiecare fir de nisip
îmbrăcat într-o lacrimă, plâns din plânsul maicii
la naşterea în lume. Câtă linişte-i în jur şi tac...

foto:Costin

April 11, 2010

Şi eu cado`! Şi eu!



A venit Paştele, a trecut...au rămas Blajinii...
O floare roşie în dar de primăvară de la un prieten drag
MIKE...la care adaug şi eu "instrucţiunile" pentru postat preluate si date mai departe:

1. să postezi premiul: l-am pus, miroase a primăvară :)

2. să spui din partea cui este oferit: MIKE! angelMIKE! :) (chiar e un înger de om!)

3. să oferi premiul altor 12 prieteni: Anna, Calinutz,
Sentiment, Andreea Trifu, Sorin, Costin, Lucian, Ciuvi, Gingasia, Montecristo, Cristinuta, Laurentiu

4. să afișezi link-ul lor: UFFF...greu dar în sfârşit, reuşii :)

5. să le dai de ştire printr-un comentariu pe blogul fiecăruia: tre` să iau lecitină întâi, să nu uit vreunul, nu de alta :)
6. să faci o listă cu 10 lucruri care îţi plac:
- hm...numai 10, bine, fie:
* îmi plac copiii
* îmi place poezia (să o scriu şi să o citesc)
* îmi place fotografia - să privesc şi să fac eu fotografii
* îmi place chitara şi prietenii pe lângă ea care să cânte
* îmi place muntele cu pădurile, cărările, hoinărelile.......
* îmi plac cărţile - să le citesc
* îmi place optimismul - să am puterea să fiu optimistă chiar şi atunci când simt că mi se înneacă din corăbii
* îmi plac anotimpurile: primăvara cu verdele ei, vara cu răcoarea dimineţii, toamna cu frunzele si bogăţia ei, şi iarna pentru că m-am născut în braţele ei albe...
* îmi plac oamenii cu simţul umorului dublat de bun-simţ
* îmi place muzica în special folk sau cea fără cuvinte...
etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc.

Gataaaaaaa, misiune indeplinita! :)

April 03, 2010

Lumină din lumină


Avea mâna rece, udă. Sub cap s-au odihnit visele toate şi au topit trupul lor în apă ochilor. Ziua începe iar răsăritul stă ascuns de norii albi care se caţărau pe frunte
într-un amalgam de nelinişte adunând ploi sub ochii trişti, trişti că ziua începe atât de întunecat! Nu ar mai fi vrut să se trezească, era un personaj mult prea imaginar pentru o viaţă atât de reală şi apoi ce folos că mâinile îi erau la loc, degetele se adunau în pumni şi semănau cu nişte palme ridicate în semn de protest asupra nedreptăţii. Era prea grea povara asta numită inimă, o piatră legată de o sfoară subţire, viaţa, legată de visele, de aspiraţiile, de tot ceea ce era ea ca om. O ea fără nume, era un copil al destinului care jongla cu bolovani inegali pe-o sârmă prea fragilă. Nu mai avea nici seminţe de sori să le sădească în adâncul ei să-i răsară primăvara pe calea durerii şi să se piardă-n verdele ei...doar aşa simţea copila că poate renaşte.
Într-o lume cenuşie, privirea se odihneşte uneori pe cerul înalt, dacă mişcarea aripilor albe de păsări o cheamă departe, sus...dacă nu, caută în zare un fir de rază, o geană de lumină pe care să îşi răsădească, mai tarziu firul de verde care să cheme primăvara în întunericul zilei...pentru că oamenii erau orbi. Mulţi! Iar orbirea era doar din ei, se ascundeau după inimile mari, tari, de piatră, crezând că ploile lacrimilor nu-i poate ajunge....Câtă naivitate!
Era sâmbătă! Ultima zi din post, ultima zi înaintea Învierii cele sfinte, o zi în care trebuia să facă şi curăţenie la ea în suflet ca într-o casă în care să primească musafirii inimii pe patul proaspăt acoperit cu vise crescătoare ca nişte ramuri, pe care înfloresc muguri de speranţă. Ferestrele sufletului sunt ochii, ochii scăldaţi în lumina culeasă din soare de unde cresc printre gene, firele de toporaşi, culoarea adâncă şi limpede ca o suprafaţă-oglindă de apă. Înţelese atunci, copila că firul vieţii este lung, lung de nu se ştie unde sfârşeşte şi nici în urmă nu se vede de unde porneşte. Se văd doar nodurile din loc în loc, ca nişte cicatrici ale Timpului pe trupu-i de nisip curgător. Şi atunci fiinţa copilei se încovoaie până aproape de pământ într-un semn de necunoscută mută a tăcerii: de ce simt atâta tristete? De ce anotimpurile se aştern peste mine cu tristeţile lor ancestrale...cu flori de gheaţă fără suflare, iarna, cu frunzele-i moarte, toamna, cu dogoarea ucigătoare, vara şi tăcerea pământului, primăvara?
Întelese însă că singurul răspuns este cel de început de primăvară. Aşa îşi caută, în fiecare an, colţul verde al fiinţei în care să se piardă ca într-un început al veşniciei, ciclice cu fiecare anotimp al trecerii...omul este trecător dar renaşte cu fiecare primăvară atât timp cât sufletul îi păstrează, caldă, iluzia trecerii...devenim mai oameni cu fiecare primăvară pentru că sâmburele fiinţei creşte, creşte din om cu fiecare cicatrice, cu fiecare rid, cu fiecare crăpătură de fiinţă. Poate că este un timp al straielor noi, al straielor cele strămoşeşti cusute cu aţa roşie a vieţii. Al începutului. Al inimii.
Copila ridică privirea către cer ca spre o nesfârşită speranţă azurie. Aştepta să vină Paştele, Lumina, Viaţa care a oprit Timpul în loc pentru a începe cu El, drumul
mântuirii pe care este chemată fiecare fiinţă. Tăcerea o cuprinse şi în podul palmei simţea arzând pulsul. Înţelese atâtea lucruri astăzi pentu că Viaţa curge fără încetare, necunoscută, cu teamă, cu bucurie, cu înţelepciune...

E vremea în care aşteptăm Lumina, e vremea în care Lumina s-a stins pentru a se reaprinde în noi cu o şi mai adâncă tărie, e vremea înnoirii...lângă noi şi mai ales în noi. Omul este bun, omul este frumos, omul este cuvântul din trup de Cuvânt. Sărbătoare cu linişte sufletească pentru fiecare dintre noi, oamenii. Lumina lină să ne cuprindă sufletele în chip de braţe cereşti, speranţa să crească în suflete precum iarba cea verde creşte primăvara, florile primăverii să le adunăm în suflet întru bucurie cerească şi să aveţi sărbători cu bine cu toţi cei dragi lângă suflete, întru Lumina cea din Lumină! Paşte cu binecuvântare cerească!Cu bucuria Luminii, Mirela

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric
There was an error in this gadget

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...