Am dospit din palme o speranță, albă ca un fulg de nea, ultimul căzut din mantie de ninsoare pe cerul meu unde se mai odihnește doar o stea. Am rupt cerul în bucăți și am bandajat, albastru visele pentru că le-au ros nesomnul haina albastră a firii. Când pantoful Cenușăresei se va fi spart atunci e semn că povestea s-a scurs dincolo de punctul unde arde orizontul.
Odată, o vecină măcina la moara gândurilor, galbene corole de floare de soare, doar-doar s-o gândi răsăritul să aducă-n dar, mai devreme c-o dimineață, versurile țesute-n bob de rouă pe buza petalei de flori albastre de nu-mă-uita pentru că, spunea tot ea, vecina, rănile cerului prin care curge asfințitul nu se cos decât cu firul de ață al zorilor descurcat din părul alb al norilor.
La poarta unde se-nfiripau zbateri de inimă pentru feți-frumoși zămisliți din vorbele mătușilor pentru nepoții cu pistrui și dinți de lapte a poposit un străin. Spunea că și-a pierdut dramul de noroc încuiat în ghiocul cu care ghiceau, odinioară pe la aceleași porți, mai mândre-atunci, tigănci cu fuste roșii ca focul pentru un schimb alunecos de priviri cu dese clipiri pline de ne-răspunsuri.
I-am atins călătorului, neștiut nici de numele lui, obrazul cu mâna și atunci a-ncolțit în el dorul de acasă, de pridvorul cu ațe de păianjen țesută din zicerea de povești fără timp, a timpului.
Daca tot rămăsesem la o vorbă, am strigat cu lacrimi de sare:
- De ce mi-e frig atunci când stalactitele nasc picuri cristalini din
trupul lor când doar ninsoarea topește fulgi în plânsul tainic al cerului?
- Pentru că nu știi cât de sărate sunt lacrimile de mare, spuse o
meduză, dintr-un alt colț de gând! Pentru că nu știi că în vuietul apelor s-a topit mantia de sare a inimilor ce-și țineau gândurile ca îmbrăcăminte pentru zilele în care nici o ploaie nu le mai poate plânge dorul de ducă-n viața visului.
- Ah, marea, mi-am spus mai sărat decât valul...am uitat-o încuiată cu cheia în camera din care nici vântul nu mai adie prin crăpăturile
în care s-au cuibărit moliile îngrășate cu gustul literelor nespuse de-un car de vreme.
Mă gândesc serios să-nchid marea-ntr-o clepsidră din acelea vândute în talciocul din țara-fără-fluturi-de-vânzare să curgă-n mine cu sunetul vag al nisipului care stă, împietrit într-o scoică sidefie, jumătate îngropată-n urma de pași a omului care-a trecut pe-acolo mai anonim decat umbra sa, jumătate-n talpa brizei desculță-n întinsul valului măturător de vise-nspumate.
Uitasem că-n mine mai am un fruct oprit de la masa celor ce-au vrut să fie oameni și simțeam cum mă doare, roșu, un ticait de inimă.
Vorbele știu să doară când sunt înșiruite anapoda și fără de-nțeles și cine are răbdare să le desțelenească din glia plină de bolovanii punctelor de la capete de rânduri? - îmi cade o-ntrebare, adânc în falii roșii de inimă.
- Știu...un arlechin a depus mărturie la poarta unde stau de vorbă mătușile fără-să-aibă-ceva-de-spus că în mod sigur le-ncâlcește și mai tare primăvara care stă să vină în curând de după colțul din dreapta al tâmplei, acolo unde încărunțeala iernii s-a ofilit în argintate șuvițe de nou răsărit – de lumină, de viață, de început!
După tot periplul prin lumea de vorbe născute din mine mi-a rămas, în palme, totuși, speranța, așa ca un tot în care se întorc toate cărările care duc spre noi începuturi.
Din cercul vorbelor am ales un petec de cer pe care să-mi țes în cinci colțuri luminoase, tot speranța să-mi fie călăuza de lumină spre țara-celor-ne-ncepute și-dacă mulți ar spune că din egoism am vrut numai un cer al meu le răspund c-un soi de bunătate negustat înca pentru că n-a venit toamna în care se numără gândurile:
dacă toți oamenii și-ar picta steaua pe cerul cuvântului atunci lumina ei i-ar încălzi și pe cei orbi să știe și ei că drumul vieții începe c-o stea și se termină c-un răsărit. Dincolo!
