February 28, 2009

MÂINI ȘI DOAR MÂINE – acrostih



Miezul vorbelor descoase
Aripi din amarul nucilor necoapte.
înainte de răsărit cos zborul
Norilor, cu ața de ploaie...
Impact cu realitatea: înalț doar privirea.

Sintagma rostirii pune petec cerului.
Inventate mâini cu pene în loc de degete.

Despre zbor e vorba din vorbă-n vorbă.
Oprelistea: pragul rotund, ridul adânc.
Ancora nucului s-a proptit, concav, în frunză.
Răstorn, primitiv, sensul abrupt. Bolovani colțuroși…

Mâini caută cu înfrigurare, un mâine.
Adâncurile așternutului redau nemișcarea.
Inventez un orizont, îmblânzesc iar aripi.
Nespovedită mi-e vina de-a nu mai crede în zbor.
Epilog cu mâini și doar mâine…zarea!

February 25, 2009

Toamna timpului…



Mă întoarce
dorul de viață
în trecut
să curăț
de praful greu
al uitării,
amintiri
cu iz de frunză
uscată.


Am găsit
într-un colț
clepsidra...
O pierdusem
în colţul unui desen...
Fără nisip.
Să nu-mi
topească
timpul
privirea.
Cu picături
prea reci...

February 23, 2009

Cuvântul meu, tăcerea (acrostih)


Crisalidele au mușcat cuibul ne-nașterii.
Universalitatea moare-învie-n destule copii.
Vitraliile pântecului verde naște primăvara.
Ana s-a metamorfozat în lut.
Nimfele cântă în hora imaterialității:
Tu, lumină mi-ai ascuns dreptul de-a fi, femeie,
Undeva, în samavolnicia uzurpatorilor de euri!
Lampa dezgroapă din firidele minții, neuroni avortați!

Mute ființe decupează din hârtie albă,
Ecouri surde în valuri mânjite de cerneală!
Unele dopuri scot sunete bizare.

Telurice, vise alunecă spre miezul credinței.
Aud, în depărtare zgomotul nașterii.
Crispate fețe dălțuiesc stâncile (cu forma femeii) departe de mal.
Euforia dezvelirii adună nepieptănate paiațe.
Rumoare lângă apa murdară de val:
E zidul surpat! Incinerată, Ana, moare-ntr-o cană de lut.
Azi, bețivii sorb lichiul dulce-al curgerii...doar azi.

February 19, 2009

Uneori...



uneori deschid o fereastră
ca și cum aș închide
ochii către mine
și nu văd decât lumini în depărtări
ale unor lumi desprinse ca filele vechi
de pe cotoare de cărți uitate.
doar sunet…
doar răcoare…
doar lumină...

mă întorc acolo de unde am plecat în lume
străină-mi sunt și doar crengile
mai spun o poveste de demult
de când…
mă plimbam prin grădini
cu flori deschise din iriși.

păsări încă nu răneau,
cu aripile,
albastrul cerului…

doar liniște ...
simt cum crește
ca pasărea cea albă
oarbă de taina zborului.

February 18, 2009

Letargie la capăt de lumină



Mâini cu soare, schiță în palme,
și litere agățate cu penița
în crengi fără frunze.

Maci cu chipul iubirii amorțit
pe-o fașă din pansamentul inimii.

Am uitat la capăt de mine
o secundă din aceea
din care sorbeam cu toată răsuflarea
durerea inimii, ciopârțită
de sentimente dăruite
din care a rămas
doar o imprecisă umbră
ca o cicatrice pe trupu-mi copt
din prea multă rană de viață.

Doar ochii în liniștea letargică
a închipuirii lasă o lacrimă
pe altarul din crini
sărutați cândva
cu fiecare puls de inimă.

Doar graiul lacrimii
și tunetul rupt din glas
cheamă ploaia
să-mi stingă ființa
ca pe o ultimă pâlpâire
înaintea trezirii
într-un trup de stea.

Letargie la capăt de lumină…

February 16, 2009

Tu, îngere,


Tu, îngere,
să-mi fii...să fii
sărutul soarelui
la margine de câmp
în mii de maci
însângerați de asfințit...

să-mi fii...să fii
linul vis rupt
din cojile de nucă
ale nopții
în licăr de lumină,
lină...

să-mi fii...să fii
alături, lângă sânul
fremătând a viață,
destulă pentru o palpitație
care să-ți taie respirația
în cuburi de gheață.

Să-mi fii, să fii,
albatrosul care rupe
fâșii de orizont
să panseze
o clipă de eternitate
cu zbaterea de aripi
a libertății...

să-mi fii...să fii...
alb, bob de alb
căutând
la sânul devenirii mele
din ancestrale timpuri
către zdrobirea ființei
în pietre grele
ale genelor,
cuvântul născut
din două aripi,
pereche de zbor
către slove-cheie
ale tăcerii...

să-mi fii…să fii…

February 10, 2009

Descuie-mi inima, tu, vântule


Descuie-mi inima, tu, vântule,
deschisă lasă poarta, ridica vălurile,
o albă pasăre și-un gând de pace
mai trec de pragul ce ascunde-n mine
liniște, tăcere și susurul tăcut, de ape.

Mai lasă-mi tu, vântule, inima-n lumină,
pentru o clipă să zăresc
un asfințit stăpân peste-ntuneric
și-o lacrimă de-azur ceresc.
E rece-n mine, a toamnă-i iz de frunze
și vântul, o creangă de măslin aduce-a pace.
Cu ochii minții văd deșertul unde zace
un nor pierdut în pete de nisip opace,
uitase să mai ningă din trupul lui, ninsoare,
și plânse timpului cu galbene secunde
în zbor venind de sus eu le-am primit și le voi plânge
atunci când poarta-mi se va-nchide
cu zgomotul prelung al ultimelor frunze.

Dar pân-atunci la poarta lumii stau,
din sită macin trecute amintiri
cu lapte mă hrănesc pentru o lume
pestriță, desprinsă din tabloul fără nume
pa care-l port în loc de cord și-o mână
ce-și scrie, ea, cu sânge doar, destinul.
O poartă e deschisă încă-n mine,
aduce vândul întunecate gânduri sau senine
eu doar privesc și tac,
din ochi curg lacrimi și sufletu-l îmbrac
cu dureroasele pulsații spre tâmplă-ncet, urcuș
și ochii îmbrațișând cu văzul, zbor, aripi, sus
o mână spre tine, omule intind
s-alung din mine singurătatea captivă într-un gând.

foto: ruude peters

February 08, 2009

Ruga serii amuți-n cuvinte


cum ruga serii amuți-n cuvinte
și steaua-i grea, delirul vorbei crește
doar munții ning apusuri violente
și dorm-adorm picturile rupestre
din ochiul patimirilor absente.

martir nu sunt, ci devorez, străine,
cruntele verbe-n cercuri, în cunună.
tăiate-n faguri ador doar alanine-
străpunsul cer de sabia străbună,
resuscitat în măr, dorit de-albine...

February 06, 2009

copacul frânt din trunchiul de rugină



e desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpâr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășina și-atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

February 05, 2009

Jarul sărutului



Pălăria îmi aşează strâmb
cochetăria searbădă.
Aleg un rimel doar pentru a mască,
chip livid de palidul surâs,
scris odată cu creionul cu mina de plumb.
Nu ştiu să culeg flori uscate
găsite în vaza crestată în nuduri de femeie.

Mireasa cu vălul singurătăţii pe chip
scrâşneşte din dinţi
cân Julieta o cheamă
la o cafea cu aburi otrăviţi...

Sonetul urlă agăţat
în pana unui shakespeare
uitat în mormântul pe care mai cresc doar
trandafiri crăpaţi în petale de orizont...
Cremenea şi amnarul gem
să zămislească focul
uitat în vatra de acasă.


Trântesc puternic uşa în urma mea,
oglinda se sparge în mii de păcate
pe care le iau
să le şterg de urmele rujului.

Gata am ieşit din viaţă,
lipesc cu scoci butonul soneriei
să nu-mi tulbure, surd,
ultimul sărut spart în mii de cioburi
de oglindă...


Nu suna...
Te aud, mut, în depărtare....
cu sirena unui gȃnd de pace,
ce-mi istoveşte cuvintele...

February 03, 2009

Frunzele cad ca o părere


Frunzele
cad ca o părere
iar toamna
a robit galbenul
pe drumuri
presărate
cu felii de soare

încolțesc în mine
sâmburii
pentru primăvara
spre care alerg

din palme cresc
fluturi de lumină
cu aripi verzi pictate
pe-un răsărit
roșu…

February 02, 2009

Inima-mi, veche clepsidră


Oglindă…
mȃini…
una – piatra,
una raze de soare.
Pumn rece, strȃns,
cu privirea-lacrimă,
matriţă a norilor din irişi,
a durerii eu-copilului
de atunci
de cȃnd tăcerea
s-a cuibărit în mine.
Mȃna din raze de soare…
cu degete strȃnse-ntr-un zȃmbet
al eu-pruncului
de atunci de cȃnd cȃntecul mamei
era leagănul universului…
Ȋn oglindă, acum,
eu-prezentul
cu chip amorf încuiat în tăcere,
cu pleoape închise în mine
şi zȃmbet în irişi cenuşii.
Urmez doar paşii
pe urmele de nisip
ale vechii clepsidre
ce mi-a rămas
în loc de inimă…

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric
There was an error in this gadget

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...