April 29, 2009

Unghii de anotimp...


Nu am să spun de ce…

pâlcuri de copaci se-nșiruie privirii
printre ei alunecă rânduri, rânduri
lumina strânsă-n raze
și-atunci ridurile trunchiurilor spun
povestea trecerii. Mirosul lemnului,
tânguitul crengilor și-adorm până
la capătul din pământ al întrebării.
Din scorburi lipsește aerul, rădăcini
cresc și degete în loc de raze.
Unghii dor și cu atâta dor de-mbrățișare
mă știu doar vremurile anotimpurilor
unul după altul și din calendar se duc
frunză după frunză, primăvară după toamnă
atât de verde e doar privirea ta
și-n semnul de-ntrebare. Mai crește azi
un prunc din pomul răsădit departe
din vântul purtător de idealuri.

și n-am să spun de ce...

April 18, 2009

Hristos a înviat!

Spre Înviere, rugă cerului


Din umbra vitraliilor s-au desprins fantasmele cerului. Mângâierile razelor apusului încălzeau fruntea rece a omului. Auzise de afară, corul. Părea că zarva din juru-i era absentă iar urechile-i nu doreau să asculte decât acordurile pulsânde odată cu tâmplele. Știa că doar acolo își înțelege liniștea...liniștea după care îi tânjea întreaga ființă și pe care o purta, hoinar, pe străzi fără să-l înțeleagă nimeni.
Și apoi, cine să-l vadă, cine să-i vadă zdrențele curgânde prin interior, arterele răsucite ca niște arcuri stricate, inima deformată de-atâtea sentimente îngrămădite anapoda în ea? Labirintul sângelui îi străbătea trupu-i până în cele mai ascunse cotloane...simțea durere ca și cum pietre stăteau în calea fluidului roșu.
Peste tot haosul din el, gândurile îi amorțeau trupul, îi paralizau voința și zdrențele de cuvinte se izbeau, haotic, într-un amalgam șuierător de vorbe disipate, purtate ca o furtună de colo-colo...
În locul cel mai ascuns din el, în adâncul eu-ului se regăsea ca un cerșetor cu mâna-ntinsă către Viață. Dorea cu ardoare o clipă de Lumină, numai una...care să-i aprindă candela din suflet, să-i ardă inima măcar pentru un dram de noroc într-un colț de eternitate.
În țara arsă dinlăuntrul său era regele dărâmăturilor, ruinelor unui trup mâncat de rugina timpului...Încruntă sprâncenele, privirea i se arcuia duios...un gând din copilăria îndepărtată îi răsărea în minte, un gând alb, diafan, neatins de cenușa prezentului.
Deschise ochii mari să vadă mai bine copilul, da, copilul îngenunchiat, cu mânuțele împreunate.
În minte îi răsunau curat, limpede, cuvintele rugii învățate de la bunica odată cu primele silabe deslușite: “Înger, îngerașul meu…”.
Pata de lumină curată venea spre el, caldă, liniștitoare, ca un abur răscolit de sunetul vântului. Era un gând uitat, lasat acolo, departe, neatins de durerea vieții. Își amintea că auzise, nu de mult, cântecul acela suav la fel ca și atunci, când în copilăria îndepărtată urca greu, cu pași mărunți într-o noapte se sâmbătă seara cu lumânarea galbenă în mână, dealul spre biserică. Turlele străpungeau întunericul iar noaptea răstignise zborul păsărilor pe altarul nopții...urca micul deal așa cum acum, imaginar, ca pe o Golgotă îl urca cu genunchii minții. Întunericul îl învăluia acum ca și atunci numai că trecuseră atâția amar de ani peste cărările vieții încât privind în jurul său, deznădăjduiala îl cuprinsese. Delirul cuvintelor se-mpleticea în lacrimile izvorâte șuvoi din jurul său...ochii plângeau, din el către afară, norii propriului eu se-ngrămădeau amenințător ca o furtună iscată pe nepregătite.
Tăcu...doar tăcerea îl mai putea ajuta să vadă nerostirea, doar tăcerea îi dezvăluia prin zgomotul picăturilor că ploaia sufletului spală tot ce-i murdar, marea de vorbe nu mai însemna nimic în comparație cu susurul propriilor valuri. Îngenunchiat, omul strânse cu putere pumnii și își cerea vieții îngerul ucis de sângele roșu curs de-atâta viață prin el, își cerea albul pur al aripilor îngreunate de-atâta fadă respirație, de-atâta greu oftat, își cerea viața crucificată-n tăcere atâta amar de vreme. Căuta, căuta si bezna din jurul lui se rostogolea surd în ruga zămislită de fiecare fibră a corpului. Cerea mut, cerului, Lumina, clipa lui de lumină din umbra destinului...striga fără cuvinte către înalturi...din adâncul său, de-acolo de unde nu-ncepe niciodată nimic fără suferință...trupul i se unea încet, încet cu sufletul înălțător, înțelegea că sărbătoarea Învierii se petrece în fiecare dintre oameni acolo, înăuntru nu pe chipul spoit, acoperit cu ridurile trecerii, săpat de fiecare zi înșiruită pe propriul calendar. Înțelegea că de fapt ochii oamenilor ascund interioare seci, numărate pe degetele nimănui sau poate ale timpului.
Înțelesese că fiecare-și duce povara nu pe umeri ci pe spatele anilor trecuți atât de repede uneori și atât de vag, alteori.
Fiecare om este o cetate cucerită de razele de soare în fiecare zi până în cele mai ascunse cotloane. Dar câți dintre cei născuți lumii din nodurile destinului descuie din ei ruga aceea la care toată ființa se revoltă întrupându-se într-un singur strigăt cu pumni strânși, cu aripi regăsite, lacrimi izvorâte, cenușa ființei spulberată către Cel ce ne-a adus în lume. Câți? Câți?

„Hristos a înviat din morți”...auzea de departe cântarea Paștelui. Deschise ochii.
Atât de mult îl dureau încât vedea ca pe o nălucă, crucea turlei bisericii.
Lumina, peste tot lumină...Glasuri se uneau cu lumina, părea că întreg Răsăritul se închina Omului. Înțelesese atunci că ruga îi fusese ascultată. Însăși dumnezeiescul om se întrupase pentru a cere Cerului ruga. Îmbrățișarea îi amintea de zborul către înalturi către Iubire, zborul sufletului întrupat în ființa păsărilor.
Iubirea se-nfiripa în flacăra lumânării arzânde, Lumina din Lumina, trupul Adevărului atât de viu, atât de pur în lacrima vie a focului.
Știa, știa acum că viul îl arde din suflet, se aprinse din vartejul lacrimilor...simțea că trăiește, simțea adâncul cuprins de Lumină, de viu, de Iubire!
Iar la colțul icoanei înflorise busuiocul...


Îmbrățișarea fără prihană a Fiului să aduca Omului din noi darul Iubirii iar Sfânta Lumină a Învierii să ridice către Ceruri flacăra curată din adâncul tainei sufletului fiecăruia dintre oameni! Sărbători pascale cu renaștere spirituală și tihnă sufletească. Hristos a înviat!

April 17, 2009

Copila


Copila deschise ochii.
Mâna ei mai ţinea încă strâns şi dreaptă, lumânarea.
Irisul de culoarea mării cerea lumina flăcării pentru adȃnc de suflet.
Dimineaţa când soarele încă nu răsărise pornise tristă în căutarea sensului pierdut al cuvintelor.
Se trezise cu pumnii strânşi a durere, cu obrajii scăldaţi în şiroaie de lacrimi, inima durând-o ca un bulgăre de foc înroşit .
Încă o dimineaţă din săptămâna patimilor, zi în care nu înţelegea de ce...
- De ce cuvintele au puterea să fie pentru inimă ghimpi?
- De ce întunericul ucide brutal un zâmbet, într-o secundă?
Simţea că drumul sufletului îi era urcuş pe munte de măslini, coroană de spini pe drumul răstignirii.
Crucea inimii îi scrijelea durerea, ii sfâşia umerii, îi îngenunchia şi ii cobora fiinţa în neputinţă.
Cupa de amar era plină, prea plină de otrava suferinţei. Şi totuşi ca prin vis, speranţa pâlpâia acolo, departe...in zarea înceţoşată.
Cu licărul credinței vii înţelegea că viaţa de fapt nu este drumul Golgotei, că faptele noastre nu sunt cruce pe cale și nu sunt nimicire pe drumul sufletului.
Acum copila înțelegea puterea izbăvirii: în inima ce ne este flacără către Tatal trebuie să ne găsim iertarea pentru că inima arde cu putere în ziua Învierii slăvindu-l pe Cel Unul Născut, Iisus, Lumina care ne-a redat Luminii, ridicându-ne din adâncurile negândite ale morţii pentru a ne învia din iubire şi cu iubire pentru Tatăl!

Fiecare dintre noi ardem in viată cu inima, suntem lumânări care-şi ţin flacăra inimii vie din iubire pentru Lumină!
Dăruind vom primi!
Primăvara este timpul Renaşterii, sărăbătoarea pascală este Renaştere!
Învierea Fiului ne este renaşterea întru Viaţă este Taina pe care Dumnezeu o trimite pentru a ne chema către Sine, în iubirea Lui fără margini faţă de noi, copiii Lui.
În noaptea sfăntă a Învierii, lumânările învie de la una la alta flacăra, primind şi dăruind lumină, primind şi dăruind iubirea!

Inima înălţată către Lumina Tatălui să ne fie sărbătoarea Învierii, pace sufletească, sănătate cu iubire către semeni şi cei dragi aproape.
Puterea credinţei şi iertării să ne fie plinătatea inimii!
Îmbrățișarea fără prihană a Fiului să aducă Omului din noi darul Iubirii iar Sfânta Lumină a Învierii să ridice către Ceruri, flacaăra curată din adâncul tainei sufletului fiecăruia dintre oameni! Sărbătoari pascale cu renaștere spirituală și tihnă sufletească.


April 16, 2009

Labirintul iluziilor


Labirinturi!
Versuri în oglinzi paralele
de gând. De ce ziarele vând iluzii
când de fapt doar clovnii au nasul roșu?
Șah cu pioni în locul nebunilor.
Zarurile le-am împrumutat din alt joc
al destinului. Da, șinele descos
catrenele trecutului. Roți se-nvârt...e doar
ceasul de perete. Mijeste-o după-amiază
la hotarul spre care pornesc, măturate de vânt
fire de nisip. Clepsidra zace spartă-n falia gândului.
Înc-o iluzie doare când aripa frântă caută
gustul zborului în crengile crescute
din umbra dorului.

În aburul cafelei rasucesc vorbe nespuse.
Simți cum urcă spre tâmple, Sisiful?

April 14, 2009

de n-aș fi om m-aș inventa pasăre...


capăt de lume
până unde se-ntind necuvintele?
de fapt de unde-ncepe viul?
între două margini
poarta șubredă,
scânduri mâncate de cari
pietrificate sentimente
și-o casă...
atat de uman și totuși
atât de rece

de n-aș fi om m-as inventa pasăre
până unde se-ntinde zborul?
și dacă ceruri se-ngrămădesc pe-o inimă
câtă furtună-ncape-ntr-o privire?
și–atunci de unde-ncepe timpul?
până când zace conștiința
într-o piatră la hotarul
dintre cer și eu?
și dacă atâtea-ntrebări
se rostogolesc atât de-aproape
de locul unde unde nu se-ntâmplă
nimic voit atunci de ce n-am fi totuși
atât de oameni încât să căutăm
răspunsurile...și în noi?

April 11, 2009

zbor de mâini



Dacă din
mângâierea mea
ți-aș dezrobi
din om
înaltul
m-ai prinde –n
zbor de mâini
s-ajung
acolo
sus
și să topesc
din ceruri
preatainicul
Luceafăr
ș dintr-o
lacrimă de-a lui
să te cobor
apoi
ușor
pe un obraz
să-și plângă-ncet
aleanul
când nu ești
lângă el
să-i
înflorești
iar în obraji
toți macii?

April 09, 2009

trup de stea


hai, spune-mi că e seară
și flacăra mistuie lumina
e caldă palma ta, o simt
îmi mângaâie obrazu-ntr-una.

dai părul deoparte și atunci
doi ochi plini de dorinț-așteaptă
să îi săruți și lacrimi să le-nchizi
într-un căuș de palmă și e de ajuns
să îți surâd, să simt cum mă cuprinzi.

vezi umbre, două, sunt năluci
noi oamenii suntem vii, aici
primește-mi tu, iubite, totul,
și vis și timp aievea și nisip

e noapte, știu și îți vorbesc
în graiul neștiut, ne-pământesc
să mă cuprindă două mâini,
apoi un cald surâs și trupurile știu
că-n astă lume nimic nu e neînțeles
atunci când a iubirii, flacără-mpreună
ales-am să-nălțăm la Cel ce ne-a cules
din trup de stea să ardem în astă lume!

foto: andreea trifu

fluid soptit


cel mai bun loc
în care te poți
oglindi
este să pătrunzi
adânc
și tainic
în privire
de-acolo pleacă
spre deslușire
cuvinte
alamire
și brațe-n ne-rostire




și



cel mai adânc
loc de drăgostire
este picurul
strâns
din puls
privire
și din pumnii
adunați a iubire
să nu cadă-n neștire
cuvântul
fluid
spus seara
șoptit
atât de aproape
de mine...

April 03, 2009

ALB E-N PUNCTUL NEGRU - acrostih



Alb, nu...bal negru
Lan de grâu, galben, poete
Bla-jinduind după fragi.

Egrete, euglene, emancipare
- Nu știi, încă, șotron?
Nicăieri nu-i enigma, e oriunde!

Parcul re-Gretel-or savurat
Unica strângere e durere
Necesar era de verde, frunza
Cromatica mimeaza viul
Tăciunele scrijeleste focul
Unirea luminii cu întunericul
Lacrima e aburindă.

Norma-ntreagă bla-bla
Ermetic, în jocul de-a moartea
Greșise el pânza de păianjen
Rămase prea deasă-n punct
Uitase Sfinxul prea fix, privirea...

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric

National Geographic POD

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...