August 31, 2009
Metamorfoza
straina de vorbe tac si cuvintele
discontinue ganduri
nu am curaj pentru mine
cand am, tac
atat de adanc incat mainile,
mainile se-nconvoaie
cu degete stranse ca ghearele a neputinta
da, in jur frunzele se incolacesc pe vrejuri
drumurile pastreaza urme de talpi
pana la venirea vantului iscat din neanturi
intr-o coaja de nuca
ma-ncolacesc pana la trecerea vorbelor
prin mine..o bucata de mar,
drum inainte, firimituri de la o masa
creste din nou, din palme...mangaierea
frunzele doresc samanta cresterii in oameni
primaverile seamana tot mai intens cu pruncii...
August 28, 2009
Graiul necuvantator al naturii
culeg cu priviri
amurguri tesute din soare
curajul zilei de maine
arunca-n sensuri, destine
priviri stropite de roua
intr-o cana cubica, ploua
tablou cu ramuri de maslin
smulge din oase ac si venin
cu unghia scriu astazi, culoare
trupul mi-e haina si noaptea
cale din intuneric, maine, un soare...
August 24, 2009
rascrucea dintre secunde
August 19, 2009
efemeritate
rănesc orizonturi de plâng creste albite
arunc mănușa, semnul trecerii e cicatricea uitată
mai sus, vene bifurcă viața pe căi
duc spre un cord obosit
redutele dărâmă obstacole cu scoici lipite ca abțibilduri
le ridicasem stavilă în calea plânsetului sirenelor
o potecă de nisip, pe-un perete se-nșiră urme albe
sarea nu și-a știut drumul decât pe frunte
în palme întotdeauna stă mărturia îmbrățisării
la nodurile fiecărui deget
se luminează dacă țin mâna îndreptată
spre departe
atunci curge timpul spre răsărit,
începem cu fiecare zi, existența...
foto: deviantart
August 16, 2009
iluzii
vând morilor de vânt petece de cer
doar pentru nevinovata lume care se naște din soare
dacă trec de amiaza, descos perdele, broderia zilei
încape pe-un cadran și-n nori se-ascund orele
vând cailor iluzia libertății
doar pentru că știu că-n galop nu mai aud vântul
vând scoicii părerea că marea
e sâmbure albastru descusut din perla ei
doar pentru că știu că dacă aș uda picioarele
m-aș descălța de umbre pentru totdeauna
vând paiațelor zâmbete de clovni roșii, largi
pentru că știu că de-aș râde azi aș întuneca ziua de mâine
mă vând la poarta necuvântului
doar pentru că sunt atât de snoabă
să mai cred acum, să nu mai cred mâine
în iluzii...
August 15, 2009
merg?
trenuri despica piepturi, inimi
sine se indreapta dincolo de nori
mazgalesc umbre pe cerul meu e dimineata
de parca prima, ultima, de fapt toate statiile
s-au oprit in cea desenata cu vise
fericirea e doar un sambure de ceva palpabil
nu stiu cum
de ce
cand
unde
pentru ce
si intrebarile
continua
continua
aripile strabat atatea ceruri
doar pentru ca dimineata isi creste radacinile ca si copacii
din pamantul de la inceputuri
lacrimile nu impregnau bolovanii iar pietrele
nu erau obstacole in atatea cai
drumurile duc in noi pentru ca le asteptam
in amurg caii cauta vise cu tropotul copitelor, departe
intr-o padure in care durerea nu este egala decat cu vantul...
August 11, 2009
gol
August 10, 2009
firidă în umblet
să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere
O, ce blasfemie în faţa vieţii!
păsări dorm somnul oamenilor
în umblete de nisip.
creştetele pădurilor zăvorăsc
în umbrele copacilor
ideea de libertate.
miroase a răşina lemnul de brad.
oare înăuntru sunt încuiaţi
paşii oamenilor?
adevar
padure cu suflet de toamna...
parere de toamna
adevarul diminetilor
Verde viu!
Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor
oameni de humă
întotdeauna uşile au trecut prin mine
le-am deschis cu teamă
de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele
mereu necunoscut,
mereu aceleaşi bube lumeşti.
unii oameni rănesc uşile,
nu le închid în urma lor
atunci ele se surpă pe margini
din mine se dărâmă redutele încrederii.
ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,
le ud cu apa ochilor, le încheg,
apoi cu mâini grele de timp
lipesc cu lut marginile uşilor.
lutul desparte întotdeauna lumi, camere,
lutul închide, pansează, înalţă,
pune punct pentru noi începuturi.
întotdeauna am trecut prin uşi
ca un mag tăcut printre poveri de humă
pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit
dar multe mă dor pentru că mă tem
că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi
voi adormi liniştită ştiind că Timpul
întotdeauna va învăţa oameni de humă
să închidă, să ardă, să lipească şi apoi
să adoarmă...
Timp cu fluturii
Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...
Apusul îmbrățișează cerul
Apusurile răsar dincolo
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.
Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.
Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...
Vorbesc intre ele anotimpurile
Tăcute trupuri de pământ...
Tăcute trupuri de pământ
uitat-au în fire de nisip
iluzia zborului
încuiat în pași...
Doar frunzele
mai amintesc
de căderea timpului
în vidul clepsidrei...
Lumină și întuneric
Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...
Cerului...
din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...
Cândva
mi-e teamă că,
odată,
îmi voi privi mâinile
și le voi plânge
cu lacrimi
povestindu-le îmbrățișarea.
Iar ele vor fi atât de secate
de
brazdele timpului
încât
se va fi cuibărit în
cele zece degete
o ultimă dorință:
să-și amintească
timpul în care
erau doar ele,
un chip
și rotundul soarelui
la răsăritul luminii…
mi-e soarele-n palmă
și-un răsărit…
Doar toamnă?
Am...
până când am invăţat că iubirea este.
Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...
Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.
Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.
Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.
Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...
Copacul frânt din trunchiul de rugină
E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.
iubire...
Amintiri
Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,
mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,
aduceri-aminte,
pantofi cu tocuri cui,
drum împreunat cu altul,
la răscruce, troiţă,
la capăt de drum, biserică,
ultim drum, funerar,
trezire la viaţă
în palme flori,
respiraţie verde de iarbă,
cuşma răstorn pe-o ureche,
neantul vorbeşte din noi,
veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,
eternitatea moare într-un veac
cȃt o secundă.
Lumină sfântă!
Balon de săpun
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...
atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.
atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.
soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.
în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...