December 30, 2009

Urare de sărbătoare!



De sărbători întotdeauna primele gânduri sunt acelea că a mai trecut încă un an. În care...ce? Facem bilanţul contabil al celor trecute peste noi în ultimele douăsprezece luni, planuri pentru încă douăsprezece care vin...şi uite-aşa adunăm urările rudelor, prietenilor, cunoscuţilor, într-un colţ de speranţă şi purcedem la drum.
Curănd bate de ultimul doisprezece din nopatea ultimă din an...aşa că vă urez ca nici în noul an să nu vă pierdeţi speranţa în mai binele fiecaruia dintre voi, încrederea ca veţi putea trece cu aceeaşi forţă peste greutăţile cu care v-aţi măsurat puterile şi în anul ce trece, visele să vă pornescă pe calea încrederii că 2010 va fi anul în care parte din ele vor deveni realitate şi peste toate astea, bucuria să va iasă pe ochi, în zâmbet şi să vă fie soare pentru fiecare dimineaţâ!

Cu impertinentă dorire de bine
şi paharul ridicat intru MULŢI ANI,
Mirela

de sărbători...


de sărbători
felinarele se-aprind în tavane
lumânările cad răpuse de ceară
de sărbători
nu rotunjesc cuvinte cu globuri
nici din spusele altora nu fac zvonuri
de sărbători
merg pe două rânduri de urme în zăpadă
şi paharul închin în semn de zăbavă într-o epavă
de sărbători
plouă trist adunând în colinde
volutele triste căzute-n batiste
de sărbători
miroase-a prescuri într-o casă, sună telefon,
plină e masa, viscoleşte zăpada, trecut-am un an
de sărbători...vorbe mai sunt pentru urători
de sărbători...


de sarbatori
felinarele se-aprind in tavane
lumanarile cad rapuse de ceara
de sarbatori
nu rotunjesc cuvinte cu globuri
nici din spusele altora nu fac zvonuri
de sarbatori
merg pe doua randuri de urme in zapada
si paharul inchin in semn de zabava intr-o epava
de sarbatori
ploua trist adunand in colinde
volutele triste cazute-n batiste
de sarbatori
miroase-a prescuri intr-o casa, suna telefon,
plina e masa, viscoleste zapada, trecut-am un an
de sarbatori...vorbe mai sunt pentru uratori
de sarbatori...

December 21, 2009

daca ar fi sa cer un maine...



Doamne, daca ar fi sa-ti cer un maine
l-as cere pe acela
in care cuvintele ar ingheta
pe-o pojghita de zapada
pana cand mainile
ar simti plin de aschii,
sangele...

Doamne, daca ar fi sa-ti cer un maine
l-as cere pe acela in care
ma vad calare pe un cal alb
dincolo de zari, pandind cu jind
cum se deschide floarea mea de cires.

Doamne, daca ar fi sa-ti cer un maine
as cere o caramida
sa o pun temelie lacasului pentru mai tarziu
asa dormeau mortii
pe cand inca nu le descoperisera alti oameni
sensul de a fi.

Doamne, daca ar fi sa-ti cer un maine
ti l-as cere pe acela
ultimul din pantecele mamei mele
sa-i las o lacrima prinos
pentru cate a varsat pentru mine
stapana peste atatea ploi.

Doamne, daca ar fi sa-ti cer un maine
l-as cere vesnic pe cel in care
o mana imi mangaie visele la ceas de seara
spunandu-mi mereu ca nu trebuie sa-mi fie frica

de acel maine care nu va mai veni...candva...

foto: deviantart

December 17, 2009

Dor de alb - ganduri de iarna




Astazi vreau sa zbor departe, in imparatia alba a neintelesului cuvant. Ninge cu poetice ganduri iar lumina din palmele calde e mai pura ca strangerea de mana. Copilul a deschis ochii, uimit de imensitatea din jurul sau. Urme omenesti de pasi fara zabava plecau-veneau si imprejur, drumul se pierdea dincolo de zari. Respira cu nesat aerul pur, de iarna intr-un neinceput de decembrie.

- Norule, de ce te istovesti sa dai de veste oamenilor ca acolo sus gandurile lor sunt atat de albe?
- Pai copile, uite, copiii ca tine se nasc din gandurile lor, albe ca si zapada...vino, hai vino in bratele mele. Nu-i asa ca e cald, atat de cald ca simti dogoarea obrajilor rosii de ger?
- Norule Bunule, te-am chemat in visul meu sa-mi spui de ce oamenii plang cand iarna e atat de frumoasa?
- Pai stii tu, copile, oamenii plang din cauza frunzelor toamnei...sunt atat de galbene incat se desprind de pe ramuri si cad si atunci ca sa nu le doara, oamenii plang sa le fie pat de apa caderea.
- Si atunci...rosti copilul uimit, de ce ninge iarna?
- Pai, rosti norul cel intelepet, norii au stat la sfat cu vantul cel aspru, la inceputuri si au nascocit iarna, iar lacrimile oamenilor le-au intrupat in stelute felurite sa acopere frunzele cele planse de toamna cu plapuma pana la cea mai apropiata raza de soare de primavara.
- Si atunci totul e alb doar asa sa nu ii fie frig pamantului, frunzelor, tuturor, tuturor?
- Da, copile si sa fie visele pruncilor nevinovate precum ei la ceasul somnului de noapte iar gandurile oamenilor buni sa nasca in fiecare an, Pruncul cel alb al chemarii. Hai dormi copile, dormi...

sub iarba


iubite, daca as muri, mi-ai saruta genunchii?
cu pietre m-ai inlantui in nori
si toate cate canta mi le-ai aduce-aproape
pe drumul cel parcurs fara de flori?
iubite, daca as fi inger mi-ai aduce pacea?
si roua ai topi in cercuri largi
margele rasfirate in aripile-mi large
le-ai ocroti, pentru-a iubirilor saraci?

Iubite, mor in fiecare zori
cu gandul rasfirand cuvintele concrete
si dupa ziduri mucegai de-nfiorari
eu te sarut si pe sub radacini de plete...

foto: deviantart

December 06, 2009

pe zid de foc


pe zid de foc eu scris-am mărginirea
şi pată cu greseli ascuns-am în nisip
în noaptea cea de vină n-am răscolit ursita
şi-am aşteptat veninul durerile să-mi sting.

mâncat-am cu-ambe braţe din olul cu ispită
şi bruma de zăbavă am pus-o-n cui de frig
destulă inocenţâ, eu plec pe drum de ape
să mă transform în fulger când cerul e senin.

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric
There was an error in this gadget

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...