May 29, 2010

Soarele e rotund


ispăşire

nu-mi potrivesc ceasul decât dupa mersul valurilor
îndărăt de stânca pe care mi-au murit gândurile
exterminate de-un alt gând real că viaţa-i o ispită
 - Ce mă chinuie noaptea în vis?
 - Căutarea unui întreg paradis!
toate sunt trecătoare precum florile de cireş, primăvara.

izbăvire

căutare printre idealurile în care
a murit speranţa lasând locul de lemn, rotund
precum o nucă. Mâine voi plăti cu vina că descos orizonturi
de unde nu există nici măcar degetul ridicat
a ameninţare (aşa mă dojenea mama când eram în vizită)
m-am întors pe partea cealaltaă, zgârii cu unghia pe asfalt
poate caldarâmul îşi mai aminteşte tropotul cailor
să îi chem să mă ia la ora douăsprezece de la magazinul din colţ
de unde cumpăram pâine la cartelă. Mă ţine captivă amintirea.

- De ce, mamă, soarele e aşa rotund?
- Pentru că e pântecele din care se nasc oamenii la vreme de adevar!

May 26, 2010

Pasari, corabii de cer




mi-am spus ca pasarile sunt corabiile cerului
asa, intr-o pauza de duminica
aveam o saptamana de cand
ma gandeam ca poate lacrimi
sunt si pasarile
slobozite de genele cerului
sa-si caute obrajii pe care sa planga
(atunci cand omul plange
simfoniile sufletului ascut arcusurile
sangelui)

la un ceas de asteptare mi-aparu
arc de cer
culori aliniate-n pauza de timp
- totul are o pauza in zilele noastre -
numai omul are pauza vesnica
la hotarul dintre
a fi
a fost

mangai vantul, dorurile ma dor
dorm pana dimineata
intr-o parere ca pasarea mea zboara
intotdeauna acolo
unde se adapa cerurile in drumul lor
catre obraji....

May 24, 2010

Un loc al meu



Locul meu e acela din care plec
si ma intorc de fiecare data cand mi-e frig
de ploi
de mine
de noi

Locul meu e acela in care ma nasc
de fiecare data cand ma rapune un gand
de ploi
de mine
de noi

Locul acela e doar al meu
daca ma inchid in el vad cum cresc
pasarile ca o speranta dupa atatea ploi
(pana la caderea frunzelor ma cresc, primavara!)
rascumpar astfel vremea in care fugeam de mine
ascunzandu-ma dupa lutul casei cladita-n cuib de lumina

Locul meu e acolo unde mi-e cana de lut
din care-si astampara setea trecatorii
isi cauta toamna ca pe o izbavire,
ca pe oglinda fantanii care are geam de cer
si e ferecata c-o suta de lacate, unul pentru fiecare an
in care m-ascund de fiecare data
de ploi
de mine
de noi...

foto: ema mihalachi

Cob rotund ca un gol


spuneam intr-o zi asa, intr-o doara
as vrea sa fiu un cub intr-o singura nara
anormal
cu laturile inegale
facut dintr-un soi de petice banale
albastre din soare-rasare
sau rosii din macii in floare
sau verde din prund si din lunci
sa ma strang din lume atunci
cand maine lumina va fi
mai calda ca-n ultima zi
trezi-voi in mine dorul de prunci
cum eram copila pe-atunci
sprijinind sori in genele dese
acum ma caut
printre picturile,
rupestre
din suflete pline de gheata
eram un eu, candva,
inainte sa-mpart
si lui o bucata de viata
si ei
si lor
si mie nimic
un gol
imens
si-un cuib de furnici

ma trezesc azi si maine voi fi
ca atunci cand ma stiam
fiinta dintai
m-adun si merg departe, prin ploi
sa-mi spele norii
noroiul din sufletu-mi,
suntem goi
suntem oameni,
suntem pacate
suntem si ploi...

foto: devianart - Shalora

May 20, 2010

Zi de mai cu Eugen Simion la Universitatea "George Bacovia" Bacau



Bacău, 6 Mai 2010, atmosferă de sărbatoare la Universitatea “George Bacovia” Bacău. Debutează a doua Ediţie a Conferinţei internaţionale “Economy Transdisciplinarity Cognition” cu tematica în Drept, Politici Economice şi Dezvoltare Comunitară. Anul acesta, un moment de o însemnătatate deosebită atât pentru elita senatului universitar cât şi pentru studenţi l-a reprezentat acordarea titlului de Doctor Honoris Causa academicianului Eugen Simion, preşedintele actual al Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române, director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu”, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi posesor a numeroase titluri de recunoastere naţionale şi internaţionale.
Desigur că festivitatea a fost una emoţionantă, plină de încărcătură sufletească. Uneori, în viaţă există momente importante pe care noi, oamenii, nu ar trebui să le lăsăm să treacă, indiferenţi, dacă se desfăşoară în cercul strâmt în care ne ducem existenţa, ci ar trebui să ne oprim din goana timpului pentru a ne hrăni sufleteşte din comoara celorlaţi semeni. Pentru mine, unul dintre ei este şi domnul Eugen Simion. Nu doresc să scriu acest articol plin cu datele seci, comunicate ca pe o ştire care a ţinut zilele acelea prima pagina, ci-l scriu după ce un timp am fost şi, voi fi şi de aici încolo marcată de prezenţa atât de modestă dar şi copleşitoare a unuia dintre Marii Oameni al literaturii contemporane. Privesc acest eveniment cu ochii studentului, bobocului, cum s-ar spune, care a simţit inima vibrând pe tot parcursul desfăşurării evenimentului. Desigur, multe personalităţi ale oraşului au fost prezente, de la primar până la foşti studenţi ai Domnului Simion, actuali poeţi şi oameni de cultură la rândul lor, însă două au fost momentele care m-au impresionat mult, pe mine, ca om. Primul, în ordinea desfăşurării a fost discursul domnului Rector al Universităţii, în “dulcele grai” moldovenesc, discursul unui “om matur”, modest care are o calitate importantă spun eu, citez din spusele domniei sale  – “calitatea de a mă bucura dar de a mă bucura sincer, până în adâncul sufletului de înţelepciunea, de talentul altor oameni.” Aşa cum spune domnul Toader Gherasim, “la început a fost Cuvântul” pănă când realizam că de fapt “Cuvântul este totul” şi poate că unul dintre momentele în care ne dam seama de acest lucru este tocmai când un om ca Eugen Simion, vine în “inima Moldovei” pentru a ne vorbi despre sine cu vorba domoală, modestă, plină de învăţăminte a unui om format la şcoala marilor oameni ai culturii române fiindu-i dascăli Tudor Vianu, George Călinescu,  Alexandru Rosetti, şi mentori încă din copilărie, Eugen Lovinescu sau Garabet Ibrăileanu. Al doilea moment care mi-a pus semne de cugetare pentru mult timp a fost discursul domnului Eugen Simion de după acordarea distincţiei. Discursul la fel de modest, plin de lucruri folositoare pentru minte şi suflet, al omului – de data aceasta – Eugen Simion. De la care am primit un îndemn preţios: să trăim istoria, să profităm de libertatea cuvântului, să nu lasăm literatura să moară. Cu tristeţe ne-a spus-o ca pe o constatare dureroasă şi adevarată. Cele trei verbe “a fi”, “a avea”, “a face ceva” au fost unele dintre cuvintele care mi-au rămas ca un punct de plecare în ceea ce sunt sau ce voi fi de aici încolo. Marele academician mi s-a înfăţisat ca un om simplu “după vorbă, după port” (cum spunea Eminescu, poetul faţă de care criticul are o însemnată preţuire închinându-i multe dintre studiile sale de-a lungul activităţii şi vieţii). Nedorind să fac abstracţie de nenumăratele titluri care nu fac decât să confirme valoarea sa profesională, am vrut să-l văd ca pe un om pătruns de tainele sensibilităţii, pasiunii pentru meserie. Meserie despre care ne-a spus că i-a “sacrificat” multe duminici, vacante şi care în cei cinci ani de după facultate, timp în care a  fost şomer, i-a oferit una dintre cele mai frumoase perioade din viaţă. Aşa cum am avut ocazia să-i spun, consider că în acea zi de Mai, am fost eu însămi, contemporană Cuvântului şi la fel cum domnul Eugen Simion aminteşte cu atâta dăruire şi recunoştinţă de Marii Români pe care i-a văzut şi s-a bucurat de bogăţia lor sufletească dintre care cei amintiţi mai sus şi pe lângă ei, Nichita Stănescu, Marin Preda, Şerban Cioculescu, aşa îl voi păstra în amintire pe Omul Eugen Simion. Cel care, cu un scris simplu şi surâs blajin, mi-a lăsat pe o pagină de carte, un “gând bun” ca să am “noroc în toate”, într-o zi de mai, în vremea studenţiei mele.

May 16, 2010

Arde timpul sub piele, din mine creste iarba



la fel cum sunt jocurile de lumini
in care niciodata nu stii unde se aprinde
speranta
asa sunt jocurile sortii unde niciodata nu stii
unde sunt polii nesupunerii fata de noul pantofar
intotdeauna acelasi cioplitor tacut de ghete
de gheata, inpertinente, inocente.

la fel cum sunt troitele, mereu iti faci cruce
cand treci pe langa ele
asa sunt mutii sortii
nu cer nimic cu vorba, doar cu durerea,
cu golul privirii din care au secat toate apele ochilor.

odata aveam o rochita roz, un sotron
si ace de siguranta sa repar, temporar
relele vesmintelor
astazi, ma dezbrac de hainele pe care le port
ca de pacate atunci cand pasesc intr-o biserica

la fel de mult ma doare timpul
il simt cum ma arde pe sub piele
din mine creste iarba pe care se vor odihni, candva,
melcii, greierii, pietrele si toate ale pamantului

doar atunci visele-mi vor avea gustul verde-al primaverii...


livada de nuferi


iubite, din mantia cerului strans-am pentru tine
caderi catre sfori de-orizonturi
mergem sa vedem unde pica fiecare stea
poate salvam de la neuitare, oamenii?

umeori corbii vor sa-si sature foamea de umbre
din palcuri de noapte sadite mai adanc
de copacii padurii atunci cand cad rapusi
de ploaia celor ce nu se mai pot intrupa
decat in apa de-atata greutate de pacate

sub mainile mele creste iarba
o simt cand respir ca si cum as hrani-o
cu respiratii, ganduri, doruri,
sange o adapa si-as rupe un buchet
doar ca sa vezi cat de vie sunt,
pastrez livada de nuferi crescuti pe crengi
in locul merilor
doar asa puritatea raiului nu va fi nicicand intinata
de ispita fructului din care musca oamenii
de fiecare data cand e dimineata

iubite, iti spun ca vreau lumina ta...
o stii, cu inima si mai departe
dintr-o cana de cafea
rasar dimineti pentru doi unite-ntr-o boaba...


pe jumatate semn de umblet



stii daca as bate la portile dorului tau
poate ca mi-ar raspunde pasii nenascuti
iar maine ar fi la fel de lumina
ca cea de la becul de colo
de nu stiu de unde,

nu conteaza,

de altfel atat de reale mi se par uneori lucrurile
incat daca le-as lua in spate
le-as simti ca pe pietre, precum Sisif,
precum melcul, clasicul,
care-si va duce pentru totdeauna casa in spinare
a fost poate, pedepsit sa nu lase loc de buna ziua
nici macar talpilor pe jumatate semnul umbletului
pe cealalta jumatate marturia ca un om
a fost pe aici
pe unde se ridica troitele de prin 1800

gandurile m-alunga din nou
spre poarta poeziei
e cineva acolo sau ma culc din nou
cu piatra sub cap
pedeapsa c-am fost
si inca sunt om?

May 14, 2010

pribegi pe drumul sorţii


pe stradă oamenii sunt grăbiţi
îndeasă mâinile în buzunare, ochii spre soare-răsare
şi merg pe unde aleg
să-i poarte paşii. Culeg
numai priviri terne,
legate cu şnururi de gânduri
eterne.

Abia dacă vede pe unde merge
femeia cu părul ca spicul de toamnă
ochi albastri, trişti, şi-mi plânge în suflet
în hohote, fără cuvinte.

Printre oameni, semafoare, catrene de zebre
desene pe stâlpul de telegraf am vazut-o
cu gulerul hainei, lung precum n-am închipuit-o.

era mută, nu zâmbea, toate erau cu un nu
prelung, printre paşi arăta un carton simplu
şi alb
cu scrisul cam negru, corect, neşters nici de vânt
voia bani şi atât
nimic altceva la un schimb
nici macar îmbrăţisare, zâmbet sau floare
doar tristeţea-i era pe chip,
atotstăpânitoare.

din câte vieţi ne mai alungă oare sorţii
şi prin câte guri de lume aruncăm cu bucăţi
din noi pe ferestrele morţii?

foto devianart

May 13, 2010

Stele fără dimineţi


razbat din frunzele de nuc
povesti cu gust de roua
din cer de-aproape de cuvant
ning flori de mar. e timpul sfant.

vin picurii de roua si le cant
cu ochii-nchisi si mana spre zenit
sa vina glasul fluturilor in zori
acolo unde ne-ntalnim adeseori.

la o rascruce-ntre sens si o idee
o ruga-n faptul serii, sunt atee
nu cred in noptile cu vise reci
stele fara dimineti te chem sa-neci.

ploi vin sa spele ranile din noi
si pleaca-atunci cand suntem amandoi...


multumesc Emei pentru colaborare, fotografia ii apartine! :)

May 06, 2010

Gândul întrupat din mamă


dacă păsările lumii ar fi închise în colivii
aş rămâne descumpănită
privind marginea lumii
dintâi.

pe lângă pietre arunc umbre, le ferec în chei fără uşi
pândesc păsările să-si trăiască libertatea dincolo de nori
să nu le vadă ochii hulpavi ai oamenilor.

dacă aş şti rostul tăcerii
m-aş închide într-o umbră pe un perete
să ştiu când vântul e pustiu şi când umblă hoinar
pe lîngă ghete
de fete.

mă tem însă că s-ar scurge de pe mâini
broboane de transpiraţie printr-o înţelegere plină de graţie
şi Doamne, câte păsări ar trebui să chem
să se sature cu apa mâinilor mele?

atunci am ales să tac, să rezem tâmpla de nicăieri
poate aşa nu mă ştiu cuvintele pe unde sunt
şi le spun de peste tot, efemer, să nu-şi uite păsările din zbor.

cândva, fost-au cuvintele păsări,
scrise,
plânse,
se ridicau până la cer şi înapoi
atât de înaltă le era umbra încât se odihnea pe ochii mei
de când sunt tintuiţi sub pleoape
ca şi eu, omul, dormit dintr-un zbor
în liniştea unei primăveri care nu-i a mea
dar o fur din flori, zăbavnic, plângător, repede.

nu stingeti păsările în zbor, nu ucideti cuvintele în umbre
dorm lacrimile sub pleoape atât cât sunt eu aici
prinsă într-un bolovan de sare
nicăieri nu-i mai bine decât în liniştea de sub aripile păsărilor
nu mai dorm decât o viaţă
apoi voi pune la păstrare sub piatra de mare
bobul de zăbavă că am fost în lume, gândul întrupat din mama.

foto: devianart

May 05, 2010

ierni topite

strang incet fire de prezent,
cutii pline cu vise
cartonul cu gauri l-am uitat pe pamant
adapost pentru carcase desprinse
din stresini de case curge un val
de apa topita cu gheata
ramane un semn de-ntrebare nestins
nici de amurguri cernute
din pasi ce-au ramas astazi, pe drum
am scris poezii invechite
ma-nclin pana-n adanc de cuvant
ma-nchid in povesti fara vise
nu vreau flori napadind peste ochi
sau brate intinse la soare
mai vreau sa aduc intre mine si Prut
o pata de sange, aprinsa culoare
de-apus rupt dintre frunze si ploi
astenie de mine, integrala de vise,
nu vreau, strain de cuvant
sa plec peste tari necuprinse.

in sufletu-mi construiesc incaperi
pentru cei ce nu-si pot topi iarna...

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric

National Geographic POD

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...