December 30, 2010
nefiresc
December 21, 2010
Ieslea mea din suflet
December 20, 2010
glas de sfanta colinda
pădure, la geamul tău e nins
şi-n sufletul meu ninge
din ochii tăi din crengi de brad
vin peste fruntea mea de nea
vin vechile colinde.
le-mbrac cu ie de măceşe-n gând
le pun ghirlandele luminii
şi-n loc de braţe le aduc
în dar, un fir de humă.
şi mă-nvelesc la inimă cu flori de măr
când râd în praguri, pruncii
că şi-n ăst` an suntem mai buni
coc pâinea aburindă-n gânduri.
în prag de sară, tu, pădurea mea,
iar mă adormi cu doruri
că-n lume suntem muritori
precum pe cer sunt norii
mi-e somnul lin, cu glas adorm,
cu glasul sfânt din ceruri.
December 13, 2010
Pasi in lumea cu gratii
- Nu…doar un pix!
În spatele meu se închide cu un sunet gol, poarta mare, neagră. Parcă s-a deschis o poartă a altui timp. “Normalitatea” lumii a rămas dincolo, aici este timp de altă normalitate. Mă încearcă un sentiment de teamă, parcă aş pune gratii sufletului. Îmi ascut simţurile, involuntar, doar la gândul că am păşit “la pârnaie” şi îmi dau seama cât de puternic, de copleşitor e conceptul de închisoare, de privare de libertate. Cât de sec sună, a dosar…privare de libertate…
- Urmează blocul alimentar, capela, magazinul, clădirea cu birourile, lângă uşa căreia până şi hainele întinse la uscat par închise, înconjurate de gardul mare, de plasa, secţiile de la semi-închis…
La intrare te izbeşte mirosul stătut, de neaerisit. Peste tot, porţi înalte, masive, negre, garduri betonate, plase ghimpate, geamuri cu gratii…
Însoţită la fiecare pas, trec parcă într-o altă lume. A paşilor măsuraţi, a porţiilor de mâncare, a tigărilor preţuite pentru fiecare fum pierdut în neant, a vocilor răstite care răzbat din clădirea văruită în alb, a închisorii.
Întotdeauna am căutat să cunosc şi faţa mai puţin cunoscută a oamenilor, faţa aceea ascunsă de “cei mari” de restul lumii pentru că nu “dă bine” decât la poză, eventual.
- Sunt un infractor! Sunt un hoţ! Aşa mă vede lumea.
- Care lume?
- Cum care, aia de afară şi nu o să mă angajeze nimeni atunci când ies de aici.
Penitenciarul, o lume a celor proscrişi. O lume înspre care noi, cei de afară arătăm cu degetul, aruncăm cu pietrele vorbii pentru că este uşor a lipi etichete. Cel mai uşor! De ce să căutăm în suflete, de ce să descoperim că, de fapt, în fiecare dintre oameni se ascunde o clipă de frumos nu colcăie numai noroiul neputinţei şi urâtului? Mai bine scriem, caligrafic titlul: “Scursura societăţii” şi gata, mintea pune gratiile de fier şi lacătul peste catastif şi se simte în siguranţă.
Biroul...m-a coplesit uitarea în timp, almanahurile Cinema, telefonul fără fir, Scânteia, Magazinul…parcă am regăsit o parte a copilăriei oprită de gratii, în loc, un loc familiar în care sufletul nu mai era încleştat ca la început, ca şi cum se dezgheţa, încet şi îşi caută propriul mod de a reacţiona într-un astfel de mediu.
- Aveţi copii?
- Da, mamă…
- Caţi?
- 17 am avut, 14 mai trăiesc…
- Spuneţi-mi numele şi data naşterii, vă rog. Vă mai vizitează familia?
O bunica jovială, bucuroasă că a trecut de la închis la semi-închis (condiţiile de detenţie sunt ceva mai uşoare) îi înşiră colegei mele, întreaga listă, ea concentrată, scrie…şi scrie…
- Măi, cred că am greşit unul, l-am trecut de la vii la morţi sau invers.
- Păi, pune-i şi tu ca la pomelnic: vii/morţi…
Barele reci de fier îngradesc o lume a celor gârboviţi de povara pedepsei ori a celor ce vorbesc cu seninatate despre fierul vechi furat ca şi cum şi-ar fi cumpărat lemne să se încălzească o iarnă întreagă. O lume a celor resemnaţi pentru că ceasul cel rău le-a adus cât nu le-a adus un an întreg şi pe chipul cărora nu ştii ce să citeşti în spatele zâmbetului politicos ori zeflemitor. Unii dintre cei pedepsiţi lasă privirea în jos, trasă de povara pedepsei, ruşinii că se află aici, alţii te privesc în ochi cu seninatatea celui ce se consideră nevinovat.
În inchisoare. omul este mult redus la condiţia lui primară, la lupta pentru supraveţuire în care cel mai bun e cel care are forţa pumnului. Instinctele primare sunt cel mai bine scoase în evidenţă aici. Mereu am văzut aşa în filme, filmele acelea “cosmetizate” în care realitatea e doar locul din care sunt inspirate faptele.
- Ce vrei, fă?
- Du-te fă în mă-ta, să-ti dau io tigară, da` ce, eşti sor-mea? Ai grijă cum vorbeşti că io-s tigancă, românca dracu` şi nu ti puni cu mini…io-s bună, doamnă da` cu cini vorbeşti frumos cu mini, că eu am problemele mele, familia mea, copii şi mă gândesc mereu la ei şi nu am eu timp să mă cert cu altele.
……………………………………………………………………………………………………………………………..
Unul îţi răzvrăteşte sufletul atunci când afli că a violat o copilă de patru ani, simţi că-ţi iese pulsul prin tâmplă şi l-ai zdrobi ca pe un gândac de bucătărie dar strângi din pumni şi mergi mai departe. Nu ne este dată nouă puterea judecăţii …
- Dl Vali, eu mă duc la Bucureşti, fac scrisoare că am numărul de telefon, tot, eu merg mai departe…
- Dl Vali, vreau şi eu la alfabetizare…la anu`…păi eu ies la vară…lăsaţi…
- Dl Stefănescu, mie-mi trebuie buletin, vreau să mă marit. Concubinul nu are încredere în mine, zice că mă duc cu altu` da` eu numai am primit scrisori şi am răspuns, atât.
- Eu am cerut desfierea să nu plătească părinţii prostiile mele…
- Dl Vali, când mălasă acasă, că doar azi am fost la Comisie…
- Dacă mă puteţi ajuta să scriu scrisoare la Starea Civilă…da, mai ştiu să scriu dar amestec literele…
Zi de muncă în birou, dosare, adrese, liste, rapoarte…timpul aleargă şi nu ştiu când trec orele şi vine timpul să mă întorc dincolo de poartă, în rutina oamenilor “normali”. Ţigările se adună în scrumieră, dl Vali răspunde cu răbdare la întrebările noastre precum copiii curioşi care ajung la vârsta lui : “Da? Da de ce?”. Ştiindu-l acolo mă simt mai în siguranţă şi lumea “închisă” nu îmi mai stârneşte atâta incertitudine.
Sunt convinsă că în cele câteva zile în care am mers la Penitenciar am văzut faţa mai domoală, liniştită, lipsită oarecum de evenimente neplăcute. Este o experienţă prin care am trecut cu un soi de strângere de inimă, de teamă, de incertitudinea felului în care ar trebui să reacţionez în faţa unei situaţii.
În ziua în care am avut întâlnirea cu un grup de deţinuţi, aşa, pe nepregătite, am simţit că trebuie să fac faţa, că trebuie să găsesc soluţia, pe moment, de a duce la bun sfârşit situaţia în care am fost pusă. Totuşi, este o lume în care, cu toată statornicia gratiilor şi rigorilor, se pot întâmpla, în orice moment, lucruri neprevăzute, lucruri neplăcute care pot tulbura mersul lucrurilor iar cei ce lucrează acolo trebuie să reacţioneze pe moment, cu responsabilitate şi calm.
Oare cum voi reacţiona? Oare cum trebuie să mă comport? Oare voi face faţă cerinţelor? Oare voi mai merge dupa prima vizită, acolo? Acum ştiu, da, vreau să mai merg!
December 06, 2010
lume de litere şi ce-a mai rămas din toamnă
December 01, 2010
Gratiile orelor
Aveţi ceva în mână?
Doar un pix…
Sttt…şi timpul îndesat prin buzunare .
E al meu, presar în urma-mi să ştiu drumul înapoi.
Între mine şi eu se cască o prăpastie.
Privesc pe un ochi de sticlă.
Înăuntru zâmbesc, hidos, vinile.
Palmele le aruncă, una câte una -
tu eşti de vină…simt bulgări reci topindu-se pe tâmplă.
Mâinile se frâng. Degeaba!
Ochii, ochii sunt de vină, au văzut şi n-au tăcut.
Au lăsat lacrimile să curgă.
Au răzvrătit toate gândurile împotriva pumnului ridicat!
Mi-am înhămat pulsul la căruţa orelor trecute.
Acum, Timpule, mă închizi în propria-mi soartă
cu pielea drept cătuşe?
Bolovanii secundelor mă trag şi mai adânc, în mine.
De ce mă pedepseşti?
Pentru că m-ai îndesat în buzunare.
Lacrimile te-au trădat. Eşti neputincioasă.
Primeşti pedeapsă cu suspendare.
Oasele să-ti brăzdeze trupul , ridurile să-ţi fie răni.
Voi lăsa, totusi, soarele să-ti aducă aminte -
drumul întotdeauna duce către lumină
chiar dacă, uneori, înăuntru, e întuneric
dar lacrimile au gustul libertăţii atunci când spală
sufletul!
foto: the window of the soul by panic button - on devianart
firidă în umblet
să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere
O, ce blasfemie în faţa vieţii!
păsări dorm somnul oamenilor
în umblete de nisip.
creştetele pădurilor zăvorăsc
în umbrele copacilor
ideea de libertate.
miroase a răşina lemnul de brad.
oare înăuntru sunt încuiaţi
paşii oamenilor?
adevar
padure cu suflet de toamna...
parere de toamna
adevarul diminetilor
Verde viu!
Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor
oameni de humă
întotdeauna uşile au trecut prin mine
le-am deschis cu teamă
de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele
mereu necunoscut,
mereu aceleaşi bube lumeşti.
unii oameni rănesc uşile,
nu le închid în urma lor
atunci ele se surpă pe margini
din mine se dărâmă redutele încrederii.
ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,
le ud cu apa ochilor, le încheg,
apoi cu mâini grele de timp
lipesc cu lut marginile uşilor.
lutul desparte întotdeauna lumi, camere,
lutul închide, pansează, înalţă,
pune punct pentru noi începuturi.
întotdeauna am trecut prin uşi
ca un mag tăcut printre poveri de humă
pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit
dar multe mă dor pentru că mă tem
că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi
voi adormi liniştită ştiind că Timpul
întotdeauna va învăţa oameni de humă
să închidă, să ardă, să lipească şi apoi
să adoarmă...
Timp cu fluturii
Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...
Apusul îmbrățișează cerul
Apusurile răsar dincolo
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.
Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.
Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...
Vorbesc intre ele anotimpurile
Tăcute trupuri de pământ...
Tăcute trupuri de pământ
uitat-au în fire de nisip
iluzia zborului
încuiat în pași...
Doar frunzele
mai amintesc
de căderea timpului
în vidul clepsidrei...
Lumină și întuneric
Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...
Cerului...
din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...
Cândva
mi-e teamă că,
odată,
îmi voi privi mâinile
și le voi plânge
cu lacrimi
povestindu-le îmbrățișarea.
Iar ele vor fi atât de secate
de
brazdele timpului
încât
se va fi cuibărit în
cele zece degete
o ultimă dorință:
să-și amintească
timpul în care
erau doar ele,
un chip
și rotundul soarelui
la răsăritul luminii…
mi-e soarele-n palmă
și-un răsărit…
Doar toamnă?
Am...
până când am invăţat că iubirea este.
Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...
Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.
Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.
Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.
Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...
Copacul frânt din trunchiul de rugină
E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.
iubire...
Amintiri
Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,
mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,
aduceri-aminte,
pantofi cu tocuri cui,
drum împreunat cu altul,
la răscruce, troiţă,
la capăt de drum, biserică,
ultim drum, funerar,
trezire la viaţă
în palme flori,
respiraţie verde de iarbă,
cuşma răstorn pe-o ureche,
neantul vorbeşte din noi,
veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,
eternitatea moare într-un veac
cȃt o secundă.
Lumină sfântă!
Balon de săpun
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...
atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.
atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.
soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.
în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...