nefiresc

mă părăseau încăperile

una dupa alta se încercănau printre gânduri

le puneam garduri din hore de iele

la porţi agăţam trandafiri

pe dinafară erau vopsite în alb

eram un biet om tăcut la o intrare

din ochi siroiau firesc  lacrimi

aşa plecau ploile să spele spinările zorilor

cărarea de pietre adăpostea paşi vechi

sufletele mergeau spre Rai desculţe

dincolo de porţi se îmbrăcau cu aripi

firesc  aşa cum respiri

nu mai numeri secundele trecute

fireşti sunt gîndurile

fireşti sunt şi gesturile

fireşti suntem şi noi

oamenii

nefiresti sunt

 uneori visele…

Ieslea mea din suflet

În iarna mea sunt florile de măr

Încărunţite-n promoroacă

Şi glasul luncilor e-nchis uşor

În glasuri de copii…ce joacă!

Când urcă fumul greu

Spre streşini, apoi sus, pe creste

Îmi infloresc poveştile-n priviri

Şi galbene gutui, tăcute, la ferestre.

De-aş  înălţa colindul meu din gând

Mă tem c-ar ninge în cuvinte

Asa că las din ceruri glasul cel mai sfânt

Să nască prunc în ieslea mea din suflet.

glas de sfanta colinda

pădure, la geamul tău e nins
şi-n sufletul meu ninge
din ochii tăi din crengi de brad
vin peste fruntea mea de nea
vin vechile colinde.
le-mbrac cu ie de măceşe-n gând
le pun ghirlandele luminii
şi-n loc de braţe le aduc
în dar, un fir de humă.
şi mă-nvelesc la inimă cu flori de măr
când râd în praguri, pruncii
că şi-n ăst` an suntem mai buni
coc pâinea aburindă-n gânduri.
în prag de sară, tu, pădurea mea,
iar mă adormi cu doruri
că-n lume suntem muritori
precum pe cer sunt norii
mi-e somnul lin, cu glas adorm,
cu glasul sfânt din ceruri.

Pasi in lumea cu gratii

- Aveţi ceva în mână?
- Nu…doar un pix!

În spatele meu se închide cu un sunet gol, poarta mare, neagră. Parcă s-a deschis o poartă a altui timp. “Normalitatea” lumii a rămas dincolo, aici este timp de altă normalitate. Mă încearcă un sentiment de teamă, parcă aş pune gratii sufletului. Îmi ascut simţurile, involuntar, doar la gândul că am păşit “la pârnaie” şi îmi dau seama cât de puternic, de copleşitor e conceptul de închisoare, de privare de libertate. Cât de sec sună, a dosar…privare de libertate…

- Urmează blocul alimentar, capela, magazinul, clădirea cu birourile, lângă uşa căreia până şi hainele întinse la uscat par închise, înconjurate de gardul mare, de plasa, secţiile de la semi-închis…
La intrare te izbeşte mirosul stătut, de neaerisit. Peste tot, porţi înalte, masive, negre, garduri betonate, plase ghimpate, geamuri cu gratii…
Însoţită la fiecare pas, trec parcă într-o altă lume. A paşilor măsuraţi, a porţiilor de mâncare, a tigărilor preţuite pentru fiecare fum pierdut în neant, a vocilor răstite care răzbat din clădirea văruită în alb, a închisorii.
Întotdeauna am căutat să cunosc şi faţa mai puţin cunoscută a oamenilor, faţa aceea ascunsă de “cei mari” de restul lumii pentru că nu “dă bine” decât la poză, eventual.

- Sunt un infractor! Sunt un hoţ! Aşa mă vede lumea.
- Care lume?
- Cum care, aia de afară şi nu o să mă angajeze nimeni atunci când ies de aici.
Penitenciarul, o lume a celor proscrişi. O lume înspre care noi, cei de afară arătăm cu degetul, aruncăm cu pietrele vorbii pentru că este uşor a lipi etichete. Cel mai uşor! De ce să căutăm în suflete, de ce să descoperim că, de fapt, în fiecare dintre oameni se ascunde o clipă de frumos nu colcăie numai noroiul neputinţei şi urâtului? Mai bine scriem, caligrafic titlul: “Scursura societăţii” şi gata, mintea pune gratiile de fier şi lacătul peste catastif şi se simte în siguranţă.
Biroul...m-a coplesit uitarea în timp, almanahurile Cinema, telefonul fără fir, Scânteia, Magazinul…parcă am regăsit o parte a copilăriei oprită de gratii, în loc, un loc familiar în care sufletul nu mai era încleştat ca la început, ca şi cum se dezgheţa, încet şi îşi caută propriul mod de a reacţiona într-un astfel de mediu.
- Aveţi copii?
- Da, mamă…
- Caţi?
- 17 am avut, 14 mai trăiesc…
- Spuneţi-mi numele şi data naşterii, vă rog. Vă mai vizitează familia?
O bunica jovială, bucuroasă că a trecut de la închis la semi-închis (condiţiile de detenţie sunt ceva mai uşoare) îi înşiră colegei mele, întreaga listă, ea concentrată, scrie…şi scrie…
- Măi, cred că am greşit unul, l-am trecut de la vii la morţi sau invers.
- Păi, pune-i şi tu ca la pomelnic: vii/morţi…

Barele reci de fier îngradesc o lume a celor gârboviţi de povara pedepsei ori a celor ce vorbesc cu seninatate despre fierul vechi furat ca şi cum şi-ar fi cumpărat lemne să se încălzească o iarnă întreagă. O lume a celor resemnaţi pentru că ceasul cel rău le-a adus cât nu le-a adus un an întreg şi pe chipul cărora nu ştii ce să citeşti în spatele zâmbetului politicos ori zeflemitor. Unii dintre cei pedepsiţi lasă privirea în jos, trasă de povara pedepsei, ruşinii că se află aici, alţii te privesc în ochi cu seninatatea celui ce se consideră nevinovat.

În inchisoare. omul este mult redus la condiţia lui primară, la lupta pentru supraveţuire în care cel mai bun e cel care are forţa pumnului. Instinctele primare sunt cel mai bine scoase în evidenţă aici. Mereu am văzut aşa în filme, filmele acelea “cosmetizate” în care realitatea e doar locul din care sunt inspirate faptele.
- Ce vrei, fă?
- Du-te fă în mă-ta, să-ti dau io tigară, da` ce, eşti sor-mea? Ai grijă cum vorbeşti că io-s tigancă, românca dracu` şi nu ti puni cu mini…io-s bună, doamnă da` cu cini vorbeşti frumos cu mini, că eu am problemele mele, familia mea, copii şi mă gândesc mereu la ei şi nu am eu timp să mă cert cu altele.
……………………………………………………………………………………………………………………………..
Unul îţi răzvrăteşte sufletul atunci când afli că a violat o copilă de patru ani, simţi că-ţi iese pulsul prin tâmplă şi l-ai zdrobi ca pe un gândac de bucătărie dar strângi din pumni şi mergi mai departe. Nu ne este dată nouă puterea judecăţii …
- Dl Vali, eu mă duc la Bucureşti, fac scrisoare că am numărul de telefon, tot, eu merg mai departe…
- Dl Vali, vreau şi eu la alfabetizare…la anu`…păi eu ies la vară…lăsaţi…
- Dl Stefănescu, mie-mi trebuie buletin, vreau să mă marit. Concubinul nu are încredere în mine, zice că mă duc cu altu` da` eu numai am primit scrisori şi am răspuns, atât.
- Eu am cerut desfierea să nu plătească părinţii prostiile mele…
- Dl Vali, când mălasă acasă, că doar azi am fost la Comisie…
- Dacă mă puteţi ajuta să scriu scrisoare la Starea Civilă…da, mai ştiu să scriu dar amestec literele…

Zi de muncă în birou, dosare, adrese, liste, rapoarte…timpul aleargă şi nu ştiu când trec orele şi vine timpul să mă întorc dincolo de poartă, în rutina oamenilor “normali”. Ţigările se adună în scrumieră, dl Vali răspunde cu răbdare la întrebările noastre precum copiii curioşi care ajung la vârsta lui : “Da? Da de ce?”. Ştiindu-l acolo mă simt mai în siguranţă şi lumea “închisă” nu îmi mai stârneşte atâta incertitudine.

Sunt convinsă că în cele câteva zile în care am mers la Penitenciar am văzut faţa mai domoală, liniştită, lipsită oarecum de evenimente neplăcute. Este o experienţă prin care am trecut cu un soi de strângere de inimă, de teamă, de incertitudinea felului în care ar trebui să reacţionez în faţa unei situaţii.
În ziua în care am avut întâlnirea cu un grup de deţinuţi, aşa, pe nepregătite, am simţit că trebuie să fac faţa, că trebuie să găsesc soluţia, pe moment, de a duce la bun sfârşit situaţia în care am fost pusă. Totuşi, este o lume în care, cu toată statornicia gratiilor şi rigorilor, se pot întâmpla, în orice moment, lucruri neprevăzute, lucruri neplăcute care pot tulbura mersul lucrurilor iar cei ce lucrează acolo trebuie să reacţioneze pe moment, cu responsabilitate şi calm.

Oare cum voi reacţiona? Oare cum trebuie să mă comport? Oare voi face faţă cerinţelor? Oare voi mai merge dupa prima vizită, acolo? Acum ştiu, da, vreau să mai merg!

lume de litere şi ce-a mai rămas din toamnă

 plec pe tărâmul poeziei

mă îneacă dorul de litere

curge printre degete apa sărată

scriu pe-o scândură cu markerul

 o îngrop în pământ

vor creşte pe ea sensuri verzi cu drum spre soare

mă aplec peste margine de pagină albă

îmi scapă pe îndelete câte-un cuvânt

fuge de rostire se ascunde în alte înţelesuri

îl prind şi îi pun semn roşu de inimă

dacă aş deschide porţile mele bratele ar fi chei

cu ele învârt universul din jurul meu

amalgam de rosturi, mă îmbrac cu paltonul versului alb

la  gât am o eşarfă roşie de metafore

printre rânduri cresc trandafiri

nu mă feresc de cuvinte banale

 ele au dreptul la un alt înţeles

eu am dreptul la un sinonim pe lună

raţie

porţie

cotizaţie la Ateneul Alfabetului

mă găseşti printre copaci

culeg de pe frunze ce-a mai rămas din toamnă

foto: deviantart

Gratiile orelor

Aveţi ceva în mână?
Doar un pix…
Sttt…şi timpul îndesat prin buzunare .
E al meu, presar în urma-mi să ştiu drumul înapoi.
Între mine şi eu se cască o prăpastie.
Privesc pe un ochi de sticlă.
Înăuntru zâmbesc, hidos, vinile.
Palmele le aruncă, una câte una -
tu eşti de vină…simt bulgări reci topindu-se pe tâmplă.
Mâinile se frâng. Degeaba!
Ochii, ochii sunt de vină, au văzut şi n-au tăcut.
Au lăsat lacrimile să curgă.
Au răzvrătit toate gândurile împotriva pumnului ridicat!

Mi-am înhămat pulsul la căruţa orelor trecute.
Acum, Timpule, mă închizi în propria-mi soartă
cu pielea drept cătuşe?
Bolovanii secundelor mă trag şi mai adânc, în mine.
De ce mă pedepseşti?

Pentru că m-ai îndesat în buzunare.
Lacrimile te-au trădat. Eşti neputincioasă.
Primeşti pedeapsă cu suspendare.
Oasele să-ti brăzdeze trupul , ridurile să-ţi fie răni.
Voi lăsa, totusi, soarele să-ti aducă aminte -
drumul întotdeauna duce către lumină
chiar dacă, uneori, înăuntru, e întuneric
dar lacrimile au gustul libertăţii atunci când spală
sufletul!

foto: the window of the soul by panic button - on devianart