April 25, 2011



Sfânta Lumină a Învierii să vă fie călăuză către poarta iubirii, înțelepciunii și împlinirii sufletești.
Sărbători cu pace sufletească întru bucuria Învierii!
Hristos a înviat!

April 19, 2011

simetrie


rostul aripilor a fost întotdeauna
căutarea

sus
vântul primește păsările
 sfetnici
în liniștea bătăii de aripă

jos
noi oamenii
avem nevoie de zbor
pentru căderea în noi
ca o consecință firească
a luptei cu Timpul

April 14, 2011

poemul cubului



într-un cub era odată un copac mic
la fel cum sunt toți copacii care nu cresc sub cerul liber
dintr-o parte a laturilor îl vedeai înflorit
așa voiai să-l vezi când erai vesel
cand erai trist crengile atârnau în nepăsarea vântului
atunci trebuia să-ți agațe un semn de întrebare într-un cui de suflet
cum ai agăța o haină pe care-o dezbraci după ce te-a încălzit
să te întrebi de ce oare trebuie să fie copacul trist ca tine
să te copieze
ca pe-o frunză la indigo ca atunci când erai copil

apoi am desfăcut cubul în două
am scos copacul și l-am pus în lumină
l-am mângâiat pe crengi și i-am spus să-si aleagă anotimpul
să cuprindă cerul în brațele crescute din pântecul de lemn
atât de viu învață să fie copacul cu fiecare anotimp
iar eu învăt să-l văd precum este
nu precum sunt

cubul a rămas gol
perfect
cu laturile egale
matematic și necunoscut ca metaforele libertății  pentru mulți oameni 
îl cară în spate precum melcul

cutreier printre suflete-copaci
cu ochii închiși îi scot din cuburi să nu le rănesc felul de a fi

mereu le spun același lucru
nu priviți nicicând ochii în care nu vă recunoașteți
libertatea sălășuiește numai în voi
și în cerul de deasupra

April 13, 2011

poemul fluturilor

- pe oasele Timpului din urme de călcâie - 


fluturii
fluturii sunt alegorii ale Luminii
daca îi decupezi din locul lor
pentru o clipă
locul rămâne 
rece
un vid în care nu se mai înfiripă niciodată
jarul plăcerilor lumești golite de sensul păcatului

fluturii
fluturii scâncesc între două secunde străine
dacă ora e o ecuație
zborul în zig-zag nu are nici un sens
poate cel în tic și tac
nesupus Timpul mă întreabă de mai cred în Trecere
plină de ticuri
tac

fluturii
fluturii drămuiesc clipele de libertate
atunci când picioarele sunt prea noduroase să simtă
inerția le-a mâncat umbletul
zborul rămâne doar utopia fragmentată a zilelor fără lumină

fluturii
fluturii întotdeauna mi-au agățat bucăți de inimă cu clești
ca la o expoziție de sentimente
eu îl aleg pe cel de care nu mi-e teamă
că o să-mi țintuiască în pământul bătătorit
setea mea de cer
brațele larg deschise către primăvara care decupează
fluturii
fluturi din cearșafuri de Lumină
doar așa ei vor crește la loc
pe oasele Timpului din urme de călcâie
pentru că în fiecare om bate o inimă
cu aripi de fluture

foto - devianart

April 10, 2011

argument pentru încă o zi


m-am trezit cu un singur gând
în astă dimineață
mai am un fir de plâns
în amintiri de gheață

mai cred că am trăit destul
am adunat în sufletul meu flori
cu grijă le-am trecut fiori
să nu mi se topească-n glastră

la curba ochiului tău stâng
se reunește-n vină
plăpândă  o privire
în mâna ce-o mângâie

tu știi că
una mi-e credința-n soare
totuna mi-e privirea-n dimineață
doar soarta am legat cu ață
să nu îmi plece chiar pe negândite
cocorii de prin toamne
nerostite

tot singur gândul mi-a ramas
de pe o zi pe-o altă zi
cred însă cu tărie
că-n veci o să rămâie
o viața-n clipă măturând
a Timpului neîmbrăcată umbră
de noi
de cânturi
ce Cuvânt

rămâne plânsul  de sălaș
cu sunetul prelung
sau dangătul absurd
răspuns

April 06, 2011

Continuitate

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blasfemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

adevar

adevar

padure cu suflet de toamna...

padure cu suflet de toamna...

parere de toamna

parere de toamna

adevarul diminetilor

adevarul diminetilor

Verde viu!

Verde viu!

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

Zborul, graiul păsărilor șoptit inălțimilor

oameni de humă

întotdeauna uşile au trecut prin mine

le-am deschis cu teamă

de ceea ce aş putea găsi dincolo de ele

mereu necunoscut,

mereu aceleaşi bube lumeşti.

unii oameni rănesc uşile,

nu le închid în urma lor

atunci ele se surpă pe margini

din mine se dărâmă redutele încrederii.

ca un mag rătăcit culeg fire de nisip,

le ud cu apa ochilor, le încheg,

apoi cu mâini grele de timp

lipesc cu lut marginile uşilor.

lutul desparte întotdeauna lumi, camere,

lutul închide, pansează, înalţă,

pune punct pentru noi începuturi.

întotdeauna am trecut prin uşi

ca un mag tăcut printre poveri de humă

pe unele le-am închis, pe altele le-am lipit

dar multe mă dor pentru că mă tem

că nu voi avea atâta timp să lipesc uşi

voi adormi liniştită ştiind că Timpul

întotdeauna va învăţa oameni de humă

să închidă, să ardă, să lipească şi apoi

să adoarmă...

Timp cu fluturii

Timp cu fluturii

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Din aripi de fluturi scurs-am lumina, să împietrească tăcerea într-o secundă de nezbor...

Apusul îmbrățișează cerul

Apusul îmbrățișează cerul

Apusurile răsar dincolo

Ȋmi răneşte paşii
povara de pe umerii goi. Ȋn ploaie,
plec genunchiul la rădăcina viţei
în care se coc ciorchini de lacrimi.

Ascult din şuieratul vȃntului
spovedania neterminată
a îngerului de piatră
cu zȃmbet de-mprumut
pe chipul rece.
E gol în mine,
în piaţa inimii,
acolo unde zac, muţi,
porumbei de alabastru
cȃntăriţi cu balanţa vieţii
în boabe de înţelepciune a zborului.
Ȋn mijloc este încă îngerul
crispat de neînţelegerea timpului
în veghea lui pe drumul
de-a viaţa
din mine către apusul luminii.


Poate că ingerii plȃng a bucurie
atunci cȃnd apusurile răsar dincolo...

Vorbesc intre ele anotimpurile

Vorbesc intre ele anotimpurile

Tăcute trupuri de pământ...

Tăcute trupuri de pământ

uitat-au în fire de nisip

iluzia zborului

încuiat în pași...

Doar frunzele

mai amintesc

de căderea timpului

în vidul clepsidrei...

Lumină și întuneric

Lumină și întuneric
There was an error in this gadget

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Când frunzele se veștejesc și acoperă rugul pământului e semn că apusul se închină nopții...

Cerului...

din singurătate cad ploile lumii
pe umerii oamenilor.
din pași îngropați în pămănt
crește aburul dimineții
către cea din urmă troiță
și cea dintăi turlă a bisericii
acolo unde crucea neagră
zăbovește pe fruntea cerului
îngropând cuvinte
în ultimul amin...

Cândva

mi-e teamă că,

odată,

îmi voi privi mâinile

și le voi plânge

cu lacrimi

povestindu-le îmbrățișarea.

Iar ele vor fi atât de secate

de

brazdele timpului

încât

se va fi cuibărit în

cele zece degete

o ultimă dorință:

să-și amintească

timpul în care

erau doar ele,

un chip

și rotundul soarelui

la răsăritul luminii…

mi-e soarele-n palmă

și-un răsărit…

Doar toamnă?

Doar toamnă?

Am...

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curaţă alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

Copacul frânt din trunchiul de rugină

E desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viața către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tâmple și crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abțin -
mi-e fierul mâinii greu și-i toamnă în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primăvara în ruga serii, plină
de-amara mea rășină și atunci
să îl ascult cum crește și vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

iubire...

iubire...

Amintiri

Cristelniţa în care erau botezaţi pruncii,

mansarde pline de cuiburi cu vrăbii,

aduceri-aminte,

pantofi cu tocuri cui,

drum împreunat cu altul,

la răscruce, troiţă,

la capăt de drum, biserică,

ultim drum, funerar,

trezire la viaţă

în palme flori,

respiraţie verde de iarbă,

cuşma răstorn pe-o ureche,

neantul vorbeşte din noi,

veşnicia se ascunde-ntr-o clipă,

eternitatea moare într-un veac

cȃt o secundă.

Lumină sfântă!

Lumină sfântă!

Balon de săpun

văd cum trupul sapă
cu pantoful cui
al damei cu camelii
când surâdeau
la sase fără un sfert
eunucii cu pofte carnale
dar neputincioși...

atunci scoteai din ierbar
floarea de mac săpată în filă
cu ultima picătură de sânge
uscată în călimara
din nișa sobei de lut
din anii copilăriei.

atunci iguanele
mergeau la plimbare
cu stăpâni de hartie decupată
cu litere în loc de vene
și crăpăturile pământului
în cotorul minții.

soarele apune când
stingem lumina din noi
cu balonul de săpun al amăgirii.

în colțul din dreapta,
cu litere chirilice
în loc de neuroni
e încă timpul tău
să coși de-o seară
de-o zi și de-o noapte
cu lampadare
în loc de flăcări
și dame în loc de vise...