toamna ca o întrebare

îmi cade toamna ca o rană în umblet

cu zgomot de frunză însingurată al pasului rupt din zbor

îmi picură ploi din degete, crizanteme ude pe ape

uşor,

uşor

îţi chem să-ti cânte-n suflet mii de piane

balade dansânde, valsul frunzelor ce pleacă

lacrimi galbene din ochii albaştri ai verii

tăcute, ploi aruncă vântul în umbre de nisip

prin cenuşa clepsidrelor se merge aplecat

pe oglinda lacului în care toamna

îmbrăţisează tăcută, toate cerurile ei

într-o dragoste mută, în cercuri de apă

Iubite, dacă ţi-aş coase toate frunzele toamnei pe inimă

mi-ai arde răsăriturile, viu, în toate anotimpurile dimineţilor tale?

acel Timp

Mărgele pe aţă. În spice de grâu

a închis vara nopţi cu lună plină.

Zvâcnesc pe sub piele, desculţe, amiezi

în care-mi spun, tăcută privind umbrele:

 vara încă mi-e aproape.

Copilăreşte, înşiram boabe de rouă albastre

pe aţa indiferenţei pentru zile ce trec.

Azi respir abur de cafea în dimineţi cu brumă.

Prevestesc ierni ce se cuibăresc în suflet.

Una câte una, frunze mă acoperă cu respiraţii.

Prin vene curge soarele verii târzii.

Hai să stăm aşa, ca doi copii

până în zori să deschidem sipete cu nebunii,

coliere cu firimituri tari de la masa zilelor în care  aburul pâinii,

mâna bunicii, candela aprinsă şi toaca de la biserică erau Timp.

În rest, erau flori fragede, iarba verde-crud printre care

copii alergau să prindă nestăvilitul orizont

tot mai departe

tot mai departe.

Încă mergem pe acelaşi drum

pe care au inceput să sângereze tălpile

în flori de mac ,de dalie, de crizantemă.

Înca îmi caut anotimpuri pe sub respiraţii,

pe sub aburi de cafea, ofrandă dimineţii

de azi,

poate de maine…

foto: devianart

firidă în umblet

să-ţi laşi aripile încuiate în ganduri mizere

O, ce blafemie în faţa vieţii!

păsări dorm somnul oamenilor

în umblete de nisip.

creştetele pădurilor zăvorăsc

în umbrele copacilor

ideea de libertate.

miroase a răşina lemnul de brad.

oare înăuntru sunt încuiaţi

paşii oamenilor?

a(vânt)

Noi, oamenii plămădim universuri fără să stim că azi înseamnă

o gutuie din care mănânci toamna cu pofta zilelor de vară.

Stăpâni soarelui vom fi mereu până vom trece de propriul asfinţit

mai înduplecaţi c-o eternitate decât norii veşnici călători.

Pe cer, forme se înfiripă după pofta vântului.

În noi, furtunile se-nfiripă după pofta gândului.

Premisele unei zile reusite nu stau în răsărit

stau în umbra pe care sufletele o lasă  printre clepsidre.

Nemiscati, ne aşezam pietre.

Din miezul lucrului luat-am esenţa lui a fi

peste care cenuşa timpului se-nglodează-n datorii.

Printre cărări de maci am pus la adăpost lacrimi.

Mereu podul peste inimi e pavat cu petale roşii

e-n zori tabloul zugrăvit în mine

lumii, etern.

foto: devianart